La Povestea de Duminică Seara #15 de astăzi citim împreună Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti – I – Întâlnirea, o poveste de Nicole Sima, cu ilustrații de Ráduly Melinda şi oferită de Revista Tuş.
–
ζ ♠ ζ
–
Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti
– I –
Întâlnirea
– Mama, ce e asta? – o întrebă Sara pe mămica ei, privind la o vitrină cu jucării.
– O broască țestoasă.
– E a mea?
– Nu-i a ta.
– Dar ea vrea să fie a mea!
– Șmecheruță mică… ea vrea să fie a ta? Eu credeam că tu o vrei.
– Ea vrea. Așa spune: „vreau să mă iei la tine acasă!”
– Dacă broscuța asta te-a plăcut atât de mult, e musai să intrăm în magazin și să ți-o cumpăr.
– E musai! – îngână și Sara, care la cei trei ani ai ei a învățat că atunci când părinții îi zic „e musai”, nu mai e cale de întors și lucrul trebuie neapărat făcut: „e musai să mergem acum la grădiniță, fiindcă mama și tata întârzie la servici”; „e musai să ne spălăm pe dinți”; „e musai să mergem la culcare”…. numai lucruri pe care ea ar vrea să le mai amâne un pic.
– Și acum, iată că era musai de cumpărat jucăria pe care și-o dorise, iar mama părea tare grăbită. Poate că se temea să nu o cumpere altă mămică pentru copilul ei… poate dorea s-o răsplătească pe Sara pentru că fusese foarte cuminte…. sau, cine știe, poate că auzise și ea broscuța glăsuind și rugând-o pe fetiță s-o ia acasă.
„Da, asta trebuie să fie” – se gândea Sara, în timp ce mama plătea jucăria.
Cu broscuța portocalie a fost dragoste la prima vedere.
– Eu sunt Sara Rucsandra. Pe tine cum te cheamă?
– Lico Bocotiti.
– Îmi place numele tău. Dar de ce ești portocalie? Când am fost la acvariu cu mama și cu tata, am văzut o broască țestoasă mare de tot. Avea altă culoare.
– Știu. Suratele mele mai mari sau mai micuțe sunt cenușii, uneori aproape negre iar pe cap și pe lăbuțe, dacă te uiți mai bine, au puncte sau liniuțe galbene. Și eu eram așa când m-am născut.
– Daa? – făcu Sara mirată. Cine te-a vopsit?
– Nu m-a vopsit nimeni. E-o poveste lungă. Vrei să ți-o spun?
– Vreau! Mie îmi plac foarte mult poveștile.
– Nici mama?
– Nici ea.
– Nici bunica?
– Nici măcar bunica.
– A! făcu Sara, impresionată, dacă nici măcar bunica nu era născută, chiar că trebuie să fi fost „de mult de tot”.
– Și?
– Atunci m-am născut eu, o broască țestoasă ca toate broaștele. Eram la fel ca surorile mele. Mă mișcam încet de tot, mă ascundeam sub carapace.
Citeşte şi: Colierul de perle. Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
– Sub carapace?
– Adică în căsuța mea pe care o car în spinare.
– Aha.
– Uneori mă ascundeam cu totul sub nisip, nu prea adânc, ca să am aer, și adormeam acolo. Când mă trezeam, ieșeam la lumină și începeam să caut de mâncare. Aveam o viață obișnuită alături de alte țestoase cu care mă asemănam. Nimeni nu mă observa, nimeni nu avea treabă cu mine și nimeni nu-mi dăduse măcar un nume. De ce să mi-l fi dat, dacă oricum nimeni nu m-ar fi strigat vreodată. Dar, într-o bună zi, pe când îmi căutam un culcuș în nisipul cald, s-a întâmplat o minune.
