Eu cred că oamenii se nasc cu o înclinaţie naturală spre a se simţi bine. Recompensa este o realitate care vine în urma unui efort ca să te facă să te simţi bine. Uneori, recompensa este cea care după cum îi spune şi numele, compensează efortul, munca, renunţarea.
Recompensa poate fi orice, de la un obiect până la o stare.
Starea de a fi învingător este recompensa reală a celor care investesc timp şi un imens efort în pregătirea sportivă. Astfel, recompensarea unui efort, oricare ar fi el, nu e de neglijat. Chiar şi în cazul copiilor, e bine să fim realişti şi să înţelegem că dacă nouă ni se pare important ca ei să se spele pe dinţi sau să îşi facă ghiozdanul, pentru ei această activitate simplă poate fi un efort neplăcut chiar. Cum reuşim să construim în interiorul copilului acest fel de a face lucruri, de a accepta realităţi, de a face plăcută o sarcină neplăcută sau indiferentă?
Suntem înclinaţi de asemenea să răspundem impulsiv, simplu şi la prima mână la o situaţie. E nevoie să înţelegem că unui copil îi este mult mai simplu să spună nu sau nu vreau sau să ţipe sau să ignore decât să facă un efort şi un demers, de a face ceea ce i se cere sau de a nu face ceva ce îşi doreşte. Este oare recompensa imediată o soluţie? Şi dacă da, în ce măsură oare? Cui îi foloeşte soluţia? Nervilor întinşi ai părintelui sau devenirii copilului?
În primul rând e bine să înţelegem că lipsa totală a recompensei scade motivaţia.
Ca părinţi, cădem adesea în capcana de a aminti copilului sau de a-i atrage atenţia la ce nu face bine, uitând să îi spunem ce face bine, crezând că asta ştie şi el oricum.
Uităm să îi amintim că e valoros şi bun pentru că asta se subânţege. Doar că vorbele bune şi laudele sunt un fel de recompensă care e nevoie să vină de fiecare dată pentru ca efortul să fie unul susţinut. Ceea ce încurajează cu adevarat performanţa este recompensa iar motivaţia derivă din aceasta recompensă. Dacă unui copil îi scade motivaţia înseamnă că firesc..nu are de ce…iar noi ca părinţi e nevoie să îi găsim acest de ce.
E nevoie să fim atenţi însă la ce fel de recompense dăm copilului nostru. E mult mai productiv ca recompensa să fie una interioară, sufletească, deşi e mult mai la îndemână ca recompensa sa fie un obiect.
Recompensa manevrată însă abil de către părinte poate fi şi perversă sau manipulatoare. Bazându–ne pe plăcerea copilului sau pe neplăcerea lui când i se refuză sau i se retrage ceva, părintele poate manipula situaţii. Este după cum spuneam o relaţie perversă care nu îl va ajuta pe copil să înţeleagă o situaţie sau propriile nevoi sau să înveţe să amâne, să anticipeze sau să programeze ci va învăţa relaţia exclusiv recompensatorie. Fac ceva, aştept ceva sau greşesc ceva trebuie să ascund pentru a mi păstra privilegiul. Este o modalitate contraproductivă şi dăunătoare pe termen lung care va da adulţi concentraţi pe manipularea celorlalţi în propriul folos şi pe teama de eşec.
A creşte un copil nu presupune întotdeauna ca noi adulţii să fim confortabili.
Uneori e nevoie de multă răbdare şi înţelegere. Ceea ce e important de ştiut e că ai noştri copii vor deveni oameni mari. E nevoie ca orice actiune sa fie văzută ca una plăcută şi recompensa face parte din această plăcere dar e nevoie ca recompensa să devină una interioară, o stare de plăcere a lucrului bine făcut, o stare personală de reuşită. Uneori o laudă poate fi mai benefică decât o bomboană pentru că orice om vrea să se simtă apreciat şi valorizat.
De asemenea, uneori e optim ca recompensa să fie amânată ca o modalitate de a învăţa stăpânirea de sine.
Amânarea recompensei este o bază a unui adult calm si care îşi poate face planuri de viitor, care poate gândi în perspectivă, care se poate construi pe sine în timp.
