Astăzi la Povestea de Duminică Seara #159 îți prezentăm cu bucurie un nou set de povești în versuri oferite de actorul, regizorul, scenaristul și poetul Adrian Munteanu.
Adrian a adunat darurile primite atât ca poet (15 cărți publicate), cât și ca actor, și a lansat și un canal de Youtube ce oferă câte un videoclip pe săptămână, o video-poveste pe muzică, cu imagine și particularitatea unică a autorului în calitate de interpret, într-o lectură expresivă actoricească și profesionistă.
♥
3 Povești de Iarnă, în Versuri
Poveștile lui Adrian
–
CULOAREA
Vă spun povestea: la-nceput zăpada
Se tot plângea că nu are culoare.
Acoperea cu strat curat livada,
Dar nimeni n-o vedea, nici om, nici floare.
Ea își dorea ca toți în jur s-o știe
Atunci când se așterne pe pământ
Și fiecare fulg de pe câmpie
Să creadă că nu piere dus de vânt.
S-a apucat zăpada ca să ceară
Albastrelor și galbenelor flori
Împrăștiate pe un câmp de vară
Să-i dea și ei doar una din culori.
De iarbă s-a rugat apoi, fierbinte,
Să-i împrumute fragedul ei verde
Care ieșea de sub pământ, cuminte,
Când primăvara prin poieni se pierde.
Albaștrii toporași, galbene frezii,
Chiar delicate, zvelte viorele
N-au ascultat dorințele zăpezii.
Iarba de jos a continuat să crească
Și să-și înalțe firele spre soare,
Fără să-și plece fruntea, să gândească
La supărarea iernii călătoare.
Doar ghiocelul, nebăgat în seamă,
Ascultă a zăpezii rugăminte
Și simte el, fără răgaz și teamă,
Durerea ei cuprinsă în cuvinte.
El i-a propus zăpezii-ngrijorate
Să-i dea culoarea lui, pe care-o știe.
Nu-i prea grozavă, dar adesea poate
Să răspândească-n juru-i bucurie.
Zăpada a primit cu fericire.
A devenit mai albă decât crinul
Și-a oferit în jurul ei iubire
Ca dimineața mângâind seninul.
Pentru că-i bun și gata să ajute,
Micuțul ghiocel e răsplătit
Să scoată primul capul, să salute
Pământu-ntreg și câmpul înverzit.
BRADUL
O ladă de gunoi cu fundul ros
E plină ochi cu resturi de mâncare.
În mijloc, aruncat și de prisos,
Un brad rupt din pădurea foșnitoare.
Smulse i-au fost crenguțele fragile.
Beteală, albe globuri au pierit.
S-a terminat Crăciunul. Alte zile
Pe rând în toiul iernii au venit.
Brăduțul se usca, dând piept căldurii
Care în casă rău l-a aplecat.
Îi era dor de aerul pădurii,
De-al păsărilor cântec fermecat.
Dorea ca vântul crengi să-i mai îndoaie,
Să-i scuture zăpada de pe frunte,
Să cearnă raze crengi ca după ploaie,
Să-și vadă frații înălțați pe munte.
Îi era dor de lungi zile senine
În care a crescut și s-a ascuns
Și se gândea că ar fi fost mai bine
Ca printre oameni să nu fi ajuns.
Să fii rămas sus, printre stânci, de strajă,
Privind cum luna se plimba agale
Și mângâia pădurea ca o vrajă.
Doar că acolo singur sta în cale.
Și nimeni nu venea ca să îi pună
Pe frunte stea, sub cerul nemișcat
Și că-i frumos cu globuri să îi spună.
Pe nimeni bradul n-ar fi bucurat.
Cu acest gând, s-a liniștit pe dată,
S-a aplecat pe-o parte, lunecând
Din ladă în zăpada luminată,
Prin zvonurile nopților visând.
A adormit zâmbind în noaptea lungă,
În timp ce se porni glasul ninsorii,
Iar mai târziu s-au străduit s-ajungă
Și gunoierii, când veniră zorii.
Ei au cărat mormanul de gunoi,
Dar bradul nu, pe el nu l-au luat,
Căci l-au văzut stând drept, cu ace noi.
Era din nou un brad adevărat.
Citește și: Buburuza Lucy. Poveste Terapeutică despre Încredere în Sine
CEARTA
De mult, de mult, când printre noi erau
Doar cer înalt, pământ și nopți cu lună,
Iarna și Vara aprig se certau
Spunând că fiecare e mai bună.
Iarna cu norii albi se grozăvea,
Cu sania și omul de zăpadă,
Cu sfânt Crăciun, colinde, plug și stea
Și revărsări de bucurii, grămadă.
Vara credea că dintre toate este
De oameni mai iubită căci ea are
De partea ei căldura, ca o zestre
De poame bune, mângâiate-n soare.
Dar va răspunde Iarna cu-albe flori
Că-i mai iubită decât sora Vară
Căci ea aduce pomi de sărbători
Și bucuria darului de seară.
Nici Vara nu se lasă, căci vorbește
De pomii verzi și apa de izvor,
De marea care val de val sporește
Și țărmul îl alină, pieritor.
Văzând că se aduc cuvinte grele,
Pământul, supărat pe cele două,
Strecoară Primăvara între ele
Și Toamna care-ntunecată plouă.
Credea Pământul că astfel va face
Ca liniștea s-apară într-o zi
În care să coboare numai pace
Căci amândouă vin cu bucurii.
Din când în când, ea, zgribulita Iarnă,
Se mai revarsă peste Primăvară
Cu fulgi de sus, puși din văzduh să cearnă,
Dar Primăvara o împinge iară.
Iar alteori, geroasă, mohorâtă,
Sosește peste Toamna cea adâncă.
Cad frunze, cerul prinde să se-ascută,
Dar Toamna, prin culori, rezistă încă.
Astfel în veci va fi Toamnă bogată
Și Primăvară cu-adieri de floare,
Iar Vara și cu Iarna niciodată
Nu se vor mai vedea, din zare-n zare.
Citește și: Copacii Înghețați. Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
