La Povestea de Duminică Seara #7 de astăzi citim împreună Fetița care nu spunea mulțumesc, o poveste oferită de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea de la Şcoala de Zâne.
Zânele te ademesc și încântă cu povești (cu și fără zâne) care au în comun lucruri foarte importante pentru armonie în familie: reguli de purtare frumoasă și respect pentru o viață trăită frumos.
ζ ♠ ζ
Fetița care nu spunea mulțumesc
A fost odată o fetiță, nu mai mare de 7-8 anișori, cuminte și ascultătoare, dar care nu voia sa spună “Mulțumesc”. Asta nu pentru că nu ar fi știut, ci pentru că nu înțelegea că atunci când primim ceva, este bine să oferim ceva în schimb. Fie și numai un zâmbet sau o vorbă bună. Un “Mulțumesc” în cazul de fața.
Daria, căci asa o chema pe fetiță, nu rostea niciodată cuvinte de mulțumire și nici nu părea prea încântată atunci când primea ceva. Însă totul avea să se schimbe cât de curând.
Mergând până la piața din sătucul de unde locuia, a întâlnit într-o zi, în drumul ei, o batrânică cu privire jucăușă, care s-a apropiat de ea, întrebând-o:
– Tu ești fetița aceea care nu spune mulțumesc? Și zâmbi ștrengărește, arătându-i o mică bomboană pe care-o ținea ascunsă în căușul palmei.
– Nu-i nimic, draga mea, eu îți ofer bomboana oricum, pe mine nu mă deranjează că nu o să-mi spui “Mulțumesc”, continuă bătrânica zâmbind ca și cum știa că ceva urma să se întâmple.
Fata s-a întors cu spatele și a plecat spre casă. Bineînțeles că nu a spus nimic, deși tare s-a bucurat pentru acel mic dulce. Ea nu știa că bomboana primită conținea o vrajă care putea fi rupta prin cuvântul magic “mulțumesc”. Dar Daria, din nepăsare, nu a mulțumit și vraja bomboanei a rămas făcută, așa cum avea să descopere cât de curând.
Ajunsă acasă, a aruncat în grabă plasa cu care venise de la piață, a fugit în camera ei, a desfăcut ambalajul și a mâncat bomboana repede și cu poftă. Dar vai, când bomboana începu să se topească în gură, tot așa și casa, pereții, mobila, scaunele se scurseră în pământ. Fata nu-nțelegea ce se întâmplă, încercă să arunce repede bomboana, dar era deja era prea târziu. Totul în jurul ei dispăruse într-o clipită. Surprinsă și încă savurând dulceața bomboanei, se trezi singură într-un câmp întins. Se uita nedumerită când în stânga, când în dreapta, dar nici urmă de sat sau oameni. Văzu în depărtare un lac și parcă și un mic sătuc pe acel lac. Neavând încotro să se îndrepte altundeva, Daria grăbi pasul într-acolo. Mergea repede, cu frică și spera să găsească pe cineva în acel loc, să o poată îndruma spre casă.
Nu trecu multă vreme și se apropie suficient cât să vadă așezarea mai de-aproape. De la buza lacului continua un mic drum de scândurele, fără balustradă de-o parte și de-alta. Scândurile nu erau pefect unite, erau la distanță de-o palmă una de alta, și între ele, apa lacului clipocea liniștit. Daria nu mai văzuse asemenea podeț peste apă și, atentă să nu-și ude pantofiorii, zorea mai departe peste scândurile de lemn. Acestea erau foarte îngrijite și păreau măturate de curând. “Cu siguranță ca locuitorii acestei mici localități erau foarte harnici”, gândi fetița. Drumul o purtă până la o mică piațetă din aceleași scândurele plutitoare. La marginea acesteia erau construite niște mici căsuțe de lemn cu balconașe pline cu flori. Totul părea foarte vesel și pitoresc, ba chiar și o muzică suavă se auzea de acolo. Plină de uimire, Daria cercetă curioasă locul, cu gândul că poate cineva o să o îndrume înapoi spre casă.
Încă nu știa că acest sătuc era mult diferit de tot ce cunoscuse ea până acum. Aici locuiau ființele lacului, mai mici de statură decât oamenii, subțirele și ușor transparente. Ele erau blânde, amabile și deosebit de primitoare. În acest sătuc nu existau bani să poți cumpăra ce aveai nevoie. Aici se ținea cont doar de bucuria fiecăruia atunci când primea ceva. Cel ce dăruia era nespus de fericit că putea să fie de folos cu ceva altei ființe din comunitate. Așa că toți se ajutau între ei cu ce aveau nevoie și banii nu aveau nici un rost. Cuvintele de mulțumire și bucuria de-a primi sau dărui, acestea erau singurele “monede” de schimb.
Fata noastră, însă, nu avea de niciunele. Ea nu rostea cuvinte de mulțumire și inima ei nu era deschisă să ofere bucurie, deci ea nu putea primi nimic, așa cum avea în curând să observe.
Peste puțină vreme a ajuns în mijlocul pieței. Ființele lacului, foarte atente și primitoare, au înțeles că fetița se rătăcise și au poftit-o în casele lor, la masă, asigurând-o că o să o găzduiasca atât cât avea nevoie. Căsuțele erau la fel de frumoase și pitorești și înăuntru, nu numai pe-afară. Fata își bucura ochii cu tot ce vedea. Interiorul casei unde ajunsese era simplu, cu o cameră mare care includea bucătăria și locul de luat masa, totul lucrat doar din lemn, și o scară răsucită care ducea la dormitoarele de sus. Totul era foarte curat, covoarele de pe jos erau țesute de doamnele lacului și perdelele erau ornate cu broderii cu scoici si alte motive marine.
S-au așezat la masă și Daria a primit o farfurie plină cu cele mai alese bucate, dar când să se atingă de ele, farfuriile se topeau înaintea ei, mâncarea dispărea și fata nu reușea să guste nimic. A încercat să ia un măr de pe masă dar acesta s-a scurs și el pâna să apuce sa-l muște. Gazdele nu știau ce se întâmplă și văzând că nu o pot ospăta cu nimic, au invitat-o să se odihnească. Dar cum a atins Daria patul, acesta a dispărut fără urmă și fata a căzut pe podea. Neînțelegând nimic din toate acestea și vădit rușinată de tot ce i se întampla, fata a hotărât să plece și să caute îndrumare în alt loc. Ființele lacului i-au dăruit multe cadouri la plecare, pietre scumpe și nestemate să meargă cu ele acasă, dar toate au curs pe jos atunci când a încercat sa le ia.
Atunci de-abia au înțeles ființele lacului cum de fetița a ajuns la ele. I-au explicat că motivul pentru care ea nu se putea atinge de nimic din ce-i oferiseră, era unul simplu. Ea nu învățase până acum să se bucure de ceva primit, nu avea dorința de a dărui și nici cuvinte de mulțumire. Dar i-au promis că dacă de-acum încolo va reuși să învețe, poate data viitoare, dacă va mai ajunge la ele, va reuși să păstreze cadourile și poate chiar să stea la ele o perioadă.
Fetița a înțeles acum, cu mâhnire și părere de rău că purtarea ei nu era una bună, și tare s-a necăjit. Câte bogății ar fi putut ea să ducă acasă dacă ar fi ascultat de părinții ei, care îi spuseseră mereu ca e frumos să spui mulțumesc pentru orice lucru, cât de mic, pe care îl primești!
Citeşte şi: Ce vei fi când vei fi mare? Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
De data aceasta, Daria a mulțumit pentru lecția învățată ființelor care o găzduiseră și a plecat. Mergea dezamăgită înapoi pe drumul de scândurele, preocupată și îngrijorată, neștiind cum va ajunge acasă, când a zărit pe scândura pe care tocmai urma să pășească, o mică bombonică. Tare mult semăna cu cea pe care-o primise de la acea bătrânică atunci când ajuns aici! Daria se repezi să o ridice de jos. Apoi s-a oprit brusc. Și-a îndreptat spatele, a zâmbit și a spus mândră, tare și răspicat:
– Mulțumesc pentru bomboană! Chiar dacă nu vedea pe nimeni în jur și doar lacul clipocea liniștit.
Tare mult s-a bucurat vazând ca bomboana a rămas in mana ei si nu i s-a mai scurs printre degete. A desfăcut-o repede și a mâncat-o, iar pe măsură ce aceasta se topea, în jurul ei se ridicau pe rând pereții casei ei, mobila, scaunele, până când casa toată a apărut la loc ca și cum nu plecase niciodată de acolo.
De atunci, fetița noastră s-a schimbat total: după această aventură, ea mulțumea mereu pentru ce primea, zâmbea sincer, se bucura și avea întotdeauna, pentru fiecare, măcar câte-o vorbă bună.
Citeşte şi: Pijamaua Somnoroasă. O Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
ζ ♠ ζ
Citește și poezia corespunzătoare:
Zice-se c-a fost odată…
O fătucă răsfățată,
Ce stătea cam încruntată.
Multe cadouri primea,
Dar deloc nu mulțumea:
Lua cadoul și-o zbughea
Și apoi se bucura
Doar in sinea ei, se pare.
Dar să vezi ce întâmplare
Avea s-o învețe acusi
Să se poarte cu mănuși!
Fata a primit, odată,
O bomboana fermecată.
Și pe cand o savura
Și-n gură i se topea
Totul în jur dispăru
Și în loc, ce-mi apăru?
Un tărâm ca de poveste,
Cum a fost și nu mai este,
Unde totul strălucea,
Lumea toată îți zâmbea,
Foarte frumos se purta,
La masa te invita
Și de toate-ți oferea.
Într-o casa a poposit
Și la fructe a poftit.
Stai sa vezi ce întâmplare!
Fata luă mărul cel mare,
Dar spre gură când îl duse,
Printre degete i se scurse.
Apa, dulciuri sau mâncare,
Flori, podoabe, pietre rare,
Nimic nu putea lua
Căci ea de se bucura
O făcea în sinea sa
Și deloc nu mulțumea.
Orice i se oferi
Cu jind ea doar le privi,
Lacrimi în ochi ea avea,
Însă tot nu mulțumea
Și-apoi tristă ea pleca,
Drumul spre casă căta.
Și a înțeles că-i tragic,
Când nu spui cuvântul magic.
Altă bomboană găsi
Și atunci ea mulțumi,
Plină de recunoștință,
Căci acum avea știință
Și respect și bucurie,
Cât pentru oameni, o mie.
Bombonica a mancat
Și s-a simțit minunat.
Iar ochii cand i-a deschis
Se-ntreba dac-a fost vis
Căci revenise acasă:
Mama o chema la masă.
Din acea zi s-a schimbat,
A zâmbit și apreciat
Fiece cadou primit
Și mereu a mulțumit.
ζ ♠ ζ
Şcoala de Zâne şi GOKID te invită în fiecare duminică seara la un proiect special!
Am început o serie de corespondenţe către abonaţii noştri prin care aducem un strop de inspiraţie părinţilor la ceas de seară, atunci când cei mici aşteaptă să intre în lumea viselor prin intermediul unei poveşti frumoase sau unei poezii melodioase.
Zâna Lunia şi Zâna Azaleea de la Şcoala de Zâne te vor ademeni și încânta cu povești (cu și fără zâne) care au în comun un lucru foarte important: reguli de purtare frumoasă și respect pentru tot ce ne înconjoară, pentru o viață trăită frumos – ele compun un mic “îndrumar” de bună purtare, pentru copii mai mici, mai mari sau foarte mari (căci în fiecare dintre noi există un copil, nu-i așa?).
Citeşte mai multe poveşti deosebite pe ŞcoaladeZâne.ro.
Reproducerea parţială sau totală a textului se poate face doar cu permisiunea scoaladezane.ro.
