La Povestea de Duminică Seara #16 de astăzi citim împreună cea de-a doua poveste, Coroana, din seria Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti, de Nicole Sima, cu ilustrații de Ráduly Melinda şi oferită de Revista Tuş.
Dacă nu ai citit prima parte o poţi găsi aici.
–
ζ ♠ ζ
–
Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti
– II –
Coroana
–
(Pentru cei care încă nu au aflat, Sara este o fetiță de trei ani, căreia mămica ei i-a cumpărat o broscuță portocalie. De ce i-a cumpărat-o? Fiindcă broscuța a rugat-o pe fetiță s-o ia la ea acasă și să-i fie prietenă. La conversația lor putem și noi să asistăm, dacă stăm cuminți și facem liniște. Vorba aceea: „să se audă musca!”)
– Bună, Sara!
– Da! Și mi-a dat și o coroană frumoasă de tot, din aur, împodobită cu pietre prețioase.
– Mi-o arăți și mie?
– Nu pot. N-o mai am. Îmi pare rău.
– De ce? Ai pierdut-o? Și eu am pierdut o jucărie când mă jucam în parc.
– Eu nu am pierdut coroana. Povestea e mai lungă. Vrei să ți-o spun?
– Te roog…
– Ascultă! Totul mergea bine în țara piticilor portocalii. I-am ajutat foarte mult, pentru că țara lor era sub nisip și acolo nu aveau case. Când m-au văzut pe mine cu căsuța în spinare, m-au rugat să-i învăț și pe ei să-și facă adăposturi.
– De ce? Ploua sub nisip?
– Nu ploua sub nisip, dar, de foarte multe ori le intra nisip în ochi, așa că le-ar fi fost mult mai bine să-și bage capul sub carapace, așa cum mi-l pot băga eu.
– Ahaa…
– După ce și-au făcut case, i-am învățat să își facă drumuri, așa cum văzusem eu la oameni.
– Și magazine? Pe mine mă ia mama cu ea la magazin. Îmi place foarte mult, dar nu știu de ce nu mă lasă să umplu căruciorul cu tot ce vreau eu să am.
Citeşte şi: Pijamaua Somnoroasă. O Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
– Ha-ha! Ai să înțelegi tu și asta, când o să te faci mare.
– Piticii au magazine?
– Au și ei, dar sunt mai mici decât ale voastre.
– Copiii lor sunt cuminți?
– Ca toți copiii. Unii mai fac și prostii.
– Dar oamenii mari cum sunt?
– Uite, chiar despre ei vreau eu să-ți povestesc. Eram regina lor de mai multă vreme. țara era mai frumoasă acum și totul mergea bine. Mă împrietenisem cu mulți pitici portocalii și ne înțelegeam grozav. Dar, într-o bună zi, unul dintre sfetnicii mei mi-a șoptit la ureche ceva. Era un mare secret.
– Un secret? Mi-l spui și mie?
– Secretele nu se spun. Altfel nu ar mai fi secrete.
– Of!
– Bine, Sara, cred că tu îl poți afla.
– Uraa!
– Sfetnicul meu știa de la un pitic bătrân că una dintre pietrele ce îmi împodobeau coroana era o piatră fermecată. Dacă piatra fermecată era a cuiva cu suflet bun…
– Cum ești tu! se grăbi Sara să spună.
– Sau cum ești și tu -, atunci orice făcea acea ființă reușea și astfel putea ajuta multă lume. Cred că piatra asta pe care o aveam la mine fără ca măcar să știu, m-a ajutat să rezolv problemele supușilor mei. Însă – mi-a mai spus sfetnicul – , dacă piatra fermecată ar ajunge la cineva cu suflet rău, atunci am fi cu toții în mare pericol, pentru că persoana aceea ar căpăta puteri neobișnuite și ar distruge tot ce-i iese în cale.
