La Povestea de Duminică Seara #30 de astăzi citim prima parte a seriei Poveştile Ewei de Mihaela Coravu, fondatoarea ”Terapiei cu povești”, un proiect care promovează terapia subtilă de explorare a subconștientului și vindecare a posibilelor fobii și convingeri negative, prin povești.
Terapia lucrează atât în mod pasiv, prin lectura poveștilor pe diverse teme generale, cât și activ, prin crearea de povești personalizate. Într-o abordare nouă în România, terapia cu povești vine cu o concepție unică prin crearea unor povești originale. Poveștile conțin tehnici de Programare Neuro Lingvistică utile pentru depășirea unor blocaje mentale, contribuind la dezvoltarea armonioasă și echilibrată între mental și emoțional, propunând modele și soluții la provocările vieții contemporane.
–
ζ ♠ ζ
–
Poveștile Ewei
–
Vino în lumea poveştilor fermecate, o lume în care vei face cunoştintă cu Ewa, o fetiţă de opt ani care poate comunica cu animalele.
–
Prolog. Începuturi
–
Ewa coborî fără grabă scările spre living, unde mama îi pregătise un mic dejun copios. În mod normal, ar fi înfulecat repede un castron de cereale și ar fi țâşnit pe ușă, dar azi era prima zi de şcoală. Nu că n-ar mai fi mers la școală până acum, dar fusese în grupele de începători, iar cei între 6-8 ani erau considerați ”pufanii şcolii”. Pufanii ştiau doar să scrie, să citească și să se distreze creativ. Azi, Ewa începea oficial prima clasă de școală, azi devenea ”elevă”, și multe lucruri aveau să se schimbe.
Mama îi pregătise, pe lângă cerealele preferate, o omletă, o salată și 3 felii de pâine unse uniform: una cu unt de arahide, una cu brânză topită și una cu miere. “Doamne, își zise Ewa. Parcă plec în deșert…”
Se așeză resemnată pe scaun și începu să mănânce fără chef. Mintea ei refuza să deruleze altceva decât ce se întâmplase cu o seara înainte. De data asta chiar se întâmplase. Nu visase. Adică, își mai imaginase ea de mai multe ori că înțelege ce îi spun animalele, dar aseară chiar auzise clar ce i-a spus obraznica aia de veveriță.
– Draga mea, nu-ți fă griji, o sa te obișnuiești cu noul program, poate îți vei face noi prieteni… spuse mama.
– Da, mama, știu. Și completă în gând: nu de asta îmi fac griji, ci pentru că o să mă creadă lumea o ciudată.
– Unde e Adam? zise mama. Nu s-a trezit? Adam!
Adam era fratele ei mai mare, avea 12 ani și deja părea că știe tot. Ewa îl admira în secret și, deși nu ar fi recunoscut-o niciodată, ținea mult la părerea lui.
Adam coborî fără grabă scările și se așeză la masă.
– ’Neața, mama. Ce faci Kiddie? Esti pregatită pentru marea ”lansare”?
– Nu îmi mai zice Kiddie! Nu mai sunt un copilaș! zise Ewa, bosumflată.
– Hai, nu te enerva. Nu vrei sa începi școala cu atitudinea asta, nu? Sau poate ai griji mai mari? spuse el privind-o pătrunzător.
Ewa făcu ochii mari, ca de fiecare data când Adam părea să-i citească gândurile.
– Ei, na… făcu ea încercând să fie convingatoare.
În fond și la urma urmei, ce ar fi dacă le-ar spune? Ce, nu o vor crede?
Își drese glasul și…
– Ați văzut noii vecini? întrebă Adam.
– Oh, familia Leonhard! zise mama. M-am întâlnit cu ei, par drăguți. Au un băiat cu care cred că vei fi colegă, Ewa. Fata cea mare e de vârsta ta, Adam. Iar cea mică e o scumpete, toată numai gropițe.
– Ziceam de ceilalți, de familia Koll.
– Ne-am salutat doar, erau grăbiți. Păreau cam stresați. Dar vom avea timp să-i cunoaștem, copii. În plus, gemenii lor vor învăța la aceeași școală cu voi, deci vă veți întâlni tot timpul…
– Mda, nu știu dacă asta va fi o plăcere, mormăi Adam.
Ewa îi vazuse și ea pe gemeni: un băiat și o fată, încruntați mai tot timpul. Kathia era, cum îi plăcea Ewei să spună, o ”înțepată”, cu părul de culoarea focului, scurt și zburlit. Băiatul – Tanish, leit soră-sa, un roșcovan obraznic și tupeist. O bucurie să-i ai vecini! În schimb, Leonhardzii păreau într-adevăr simpatici.
Citeşte şi: Călătoria unei Stele Pitice. Poveste de Claudia Groza Lazăr
Privi pe geamul deschis. Era o vreme superbă afară. Avea acum chef să se joace și să fugă în grădina ei secretă. Acolo, unde aseară obraznica de veveriță o făcuse ”zgârcită mică”. Ha! Lasă că o prinde ea s-o întrebe ce a vrut să zică cu asta.
De afară, tatăl își făcu apariția în dreptul geamului, zâmbind.
– Bau! Sunteți gata, copii? Mașina e pregătită de plecare.
Ewa îi întoarse zâmbetul. De câte ori apărea tatăl său, trecea într-o dispoziție jucăușă. Când era mai mică, mereu se jucau ”de-a cucu-bau”. Auzi, cucu-bau… Chiar, cu păsările nu încercase încă să vorbească. Oare o fi la fel? Trebuie să verifice neapărat. Pe pervazul ferestrei stătea acum cocoțată o pisică portocalie și o privea fix. De unde apăruse?! Voia să-i spună ceva? Se uită intens pentru câteva secunde la ea, dar degeaba, tăcere totală. Nimic-nimic. Oftă.
– Gata copii, îmbarcarea! Plecăm acum, altfel întârziem, zise tatăl.
Rucsacul pregătit o aștepta în hol. Își luă în fugă rămas bun de la mama, printre îmbrățișări și urări de succes. Adam o urmă. Ewa se urcă în mașină, se întoarse să-i facă cu mâna mamei și dădu din nou cu ochii de pisica portocalie. Pisica se uită la ea și îi zise:
– Alma. Mă cheamă Alma.
* * *
Începuturi
Prima zi de școală
Toată ziua fusese cu capul în nori. Colegii noi, caietele primite, clasa, programul nou se amestecau în mintea Ewei și, colac peste pupază, peste toate trona Alma, pisica cea portocalie.
O căutase pretutindeni de când ajunsese acasă, dar dispăruse.
Mama și tata o bombardară cu întrebările despre școală și colegi, iar Ewa încercă să-și amintească cât mai multe, de parcă se trezise dintr-un vis. Colegii erau OK, aproape OK, să zicem. Pe o parte din ei îi știa de la clasele pregătitoare. Cu alții abia apucase să vorbească. Festivitatea de începere a anului școlar fusese un amestec de discuții, șușoteli, chicoteli, momente solemne și plictis. Ewa nu înțelegea de ce lumea făcea atâta tam-tam cu școala. Și de ce era așa un maare prilej de mândrie să fii în clasa a-ntâia. Tata o condusese până la intrarea în școală (din fericire părinții nu asistau la festivitățile organizate de școală decât în situații deosebite) și auzise cum o mamică îi zicea unei fetițe: ”Sunt așa de mândră de tine că ești școlariță!”.
Serios? Ce făcuse așa important? Crescuse?
Mai târziu, în clasă, o văzu pe ”mândra școlariță” în prima bancă, inspectând de zor manualele. O chema Erika și părea foarte preocupată de rolul ei La sfârșitul orei reușise deja să-l convingă pe domnul David să-i schimbe un manual pe motiv că o pagină avea un colț îndoit.
Teribilistul clasei era Mario. Până să intre cu toții în clasă, nu stătuse locului o clipă: se foia, șușotea, se împingea în fete, în băieți, făcea tot posibilul să atragă atenția asupra lui. Ewa, care nu îl băgase deloc în seamă, reușise să-i capteze atenția.
Ea nimerise în bancă tocmai cu băiatul vecinilor, Silvan Leonhard. Un băiat slăbuț, tăcut, timid, abia dacă au schimbat câteva vorbe. Părul blond îi tot venea în față, peste ochelari. Când i-a vorbit pentru prima oară, Ewa a rămas surprinsă de vocea lui puternică, care contrasta cu fizicul plăpând.
Vezi şi: 6 Scurtmetraje de Animaţie Premiate la BAFTA – British Academy Film Awards
În fața lor stătea o fată, Monika, cu ochii mari și rotunzi, atentă la toți și agitată. Primul lucru pe care îl întrebase când se întorsese spre ei fusese: ”Când avem pauză?”
Mai avea în clasă vreo doi glumeți care se știau de la grădiniță, două fete mai fițoase, un puști flegmatic… Ce mai, avea colegi de toate felurile!
Îndrumatorul grupei, domnul David, era un bărbat blând, cu ochii albaștri și voce caldă. Îi amintea puțin de bunicul ei, așa că hotărîse din start că-i place.
În pauza de masă ieșise cu tava pe terasă, la aer. Avea o oră la dispoziție și era hotărâtă ca după ce termina de mâncat să profite de gradina școlii și să o exploreze… Afară era un soare strălucitor și Ewa abia aștepta să stea pe o bancă, la umbră. Ochise locul perfect, cât mai aproape de grădina școlii, de verdeață, copaci, tufișuri și flori. Nu prea era nimeni în zona aceea, deoarece era departe de cantină și elevii evitau să se plimbe cu tava în mână până acolo. Un fel de ascunzătoare în verdeață, locul ideal pentru o relaxare în natură. Cu nerăbdare, dădu colțul după zidul mov îmbrăcat în spectaculoase ”flori de hârtie”, pregătindu-se să savureze în liniște prânzul, când avu neplăcuta surpriză să vadă că locul era deja ocupat. Silvan stătea la singura masă amplasată în acest colț de rai. Era prea târziu să se întoarcă, așa că se așeză la masă. Silvan aproape terminase de mâncat și stătea rezemat într-un cot, privind copacii și cerul.
– Va ploua curând, spuse Silvan.
Ewa se uită în sus. Soarele strălucea pe cer. Niciun norișor, nici urmă de vânt.
– Nu cred, zise Ewa.
– Încearcă să termini de mâncat în zece minute, zise Silvan, scuturându-și bretonul ca un Yorkshire Terrier.
– Pentru ca o să plouă?
– Da.
– Dacă zici tu… Ewa începu să mănânce și recunoscu că mâncarea nu era rea deloc.
– Ia spune, zise Ewa printre înghițituri, voi abia v-ați mutat la noi în cartier.
– De vreo zece zile, spuse Silvan.
Citeşte şi:
Zahărul nu e Iubire! Motive ale Dependenţei de Alegeri Mici cu Impact Major
Jocuri de Petrecere pentru Copii. Jocuri pentru Aniversări şi Întâlniri de Copii
– Voi aveți cumva o pisică portocalie? Am văzut-o pe la noi prin curte și mă gândeam că e a voastră.
– Hm, nu știu, voi aveți în curte un Copac al Vieții? mormăi Silvan.
– Un ce?! Ce întrebare e asta?! Habar nu am ce copaci avem în curte. Pe mine mă interesează animalele, zise Ewa.
– Pe mine, copacii. Și plantele. De fapt, întreaga natură, spuse Silvan și o privi drept în ochi. Avea niște ochi negri, pătrunzători, care contrastau teribil cu părul lui blond. Ewa își dădu seama că vorbește serios, așa că nu râse de el. În fond, ea nu era obsedată de animale?
– Și eu vorbeam serios când ziceam că mă interesează animalele. Uite, ziceam de pisica asta portocalie. Eu îi zic Alma. Chiar nu știu de unde a apărut și parcă mă caută anume. Parcă… ar fi o legătură între mine și ea.
