Iată şi ce spune psihoterapeutul Bogdana Bursuc pentru Gândul:
ADHD este o tulburare atipică de dezvoltare şi funcţiile executive sunt afectate. Ce se întâmplă la exterior? Apare un deficit de atenţie şi o hiperactivitate. Aceşti copii au o dificultate în a-şi controla impulsul. Ei funcţionează foarte bine pe recompensă imediată şi au o toleranţă foarte mică la frustrare şi la gratificare, le este foarte greu să aştepte gratificarea. Şi-atunci, practic, ei îşi controlează greu impulsul de a acţiona. Ei nu sunt agresivi sau violenţi, ci, pur şi simplu, au o dificultate în a aştepta. Şi-atunci ei nu îşi pot controla impulsul şi se duc să ia.
Noi, din afară, spunem foarte frecvent că e agresiv sau că e violent, dar nu e vorba de aşa ceva. Este pur şi simplu dificultatea lor neurologică de a-şi controla tendinţa sau impulsul acesta. Punem foarte uşor etichete: eşti obraznic, eşti nepoliticos, eşti agresiv, dar, în spate nu e o intenţie agresivă. Dacă ne gândim la copiii mai mici, când au ei un an, doi şi încă nu ştiu să îşi controleze impulsul şi tu le spui că nu au voie şi ei tot se duc sau bagă mâna în castron înainte să îi dai castronul.
Pe de altă parte, doar mărturiile celor implicați direct în astfel de situații pot să ne ofere o perspectivă apropiată de realitate. Dintr-un articol publicat recent de Mihai Mincan pe Vice despre cazul copilului cu ADHD de la Piteşti, înţelegem mai bine cum se manifestă un copil cu ADHD şi ne putem face o idee ce înseamnă acceptarea în colectivitate a unui astfel de copil:
Treptat, România află și ce inseamnă ADHD. Nu vreo boală psihică incurabilă, ci o „tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție”. Copiii diagnosticați altfel prezintă anumite semne la controlul psihologic sau psihiatric: nu-și mențin atenția suficient, nu se pot organiza, nu respectă instrucțiuni, uită, nu ascultă la ce vorbește cel din față lor. Sunt hiperactivi, nu-și „asteaptă rândul” și pot deveni uneori violenți.
Dacă ai copil, privește simptomele astea. Găseste unul singur pe care să nu-l fi văzut, măcar o dată, și la copilul tău. Este exact motivul pentru care ADHD-ul este atât de greu de diagnosticat și de ce mulți copii ajung la medic când situația devine ingrijorătoare. Odată ajunși acolo primesc un diagnostic cât se poate de vag: „tulburări din spectrul autist”. Și, da, ăsta e cuvântul care inspăimantă fiecare părinte de pe lumea asta.
Am citit și apreciat şi mărturia lui Anemari-Helen Necşulescu, publicată recent pe Republica ca reacţie la cazul copilului cu ADHD de la Piteşti .
Într-o zi, enervat, fiul nostru i-a spus doamnei invătătoare că e o broască râioasă. Copiii au râs și doamna a plâns. L-a dus de mână la directorul școlii și l-a pârât. A două zi ni s-a cerut să venim la direcțiune. Am mers val-vârtej pregătită să dărâm munții. Broasca râioasă ne-a dărâmat pe noi. Nu avea dreptate, dar avea comitetul de părinţi. Treptat, perfid și constant i-a intărâtat pe părinţi: „nu am putut să termin X astăzi pentru că ne-am întrerupt din cauza lui….”; „Nu am putut să facem Y astăzi pentru că ne-am întrerupt din cauza lui ….”. Azi așa, mâine așa, clasa fierbea.
Când piticul nostru a stropit cu cerneală, din greşeală, cămaşa unui coleg de clasă, care mergea la doctor și nu se mai putea duce mama cu el așa murdar, oala era deja în clocot. Mama a făcut scandal monstru. Petiții la direcțiune. Alți părinţi i s-au alăturat. Am fost chemați la mediere. Degeaba ne-am cerut scuze, degeaba am vrut să plătim cămaşa sau să cumpărăm alta. Nu, și nu, să ne luăm handicapatul și să plecăm.
Citeşte şi:
Evenimente pentru Copii Săptămâna Asta
Animale din Hartie. Activitati si Idei Creative Pentru Copii
Am cunoscut acum câțiva ani un eminent psiholog american, pe George Kohlrieser, specializat în negociere de ostatici. Fusese luat ostatic de către inși aflați în sevraj de droguri, de teroriști, amenințat cu moartea, rănit. Spunea că în astfel de situații trebuie să rămai calm și să asculți fără să provoci, să fii atent și binevoitor, să vezi care e nevoia neexprimată a celui agresiv. Să-ți controlezi propria frică. Antrenamentul unui psiholog în negocierea de ostatici se face cu animale mari și periculoase de la grădina zoologică, pentru că ele nu au limbaj articulat, controlul acestora este exclusiv nonverbal. Acest tip de calm și control se aplică cu cei agresivi: calm, autocontrol, voce joasă, atenție maximă, căldură.
Cam asta ar trebui să afle părinţii speriați că un băiat cu ADHD le poate face ceva copiilor lor. Și să mai știe că agresivitatea tinde să escaladeze, că oamenii răspund agresiv la agresivitate, că e un cerc vicios. Că un copil cu ADHD nu e o fiară, ci o ocazie de educație și de creștere personală pentru propriii lor copii, care vor evolua și vor deveni ființe superioare moral dacă invată să-l accepte.
Cazul copilului cu ADHD de la Piteşti ne face – a câta oară? – să ne întrebăm dacă sistemul de învățământ este capabil să preia şi să gestioneze copii cu nevoi speciale. Ca în multe alte domenii ne trezim dezbinați în societate pentru că ne-am resemnat cu ideea că nu avem sisteme funcționale și ne rămâne doar pretenția ca lipsa acestora să fie suplinită de miracole făcute de semenii noștri.
Te invităm să comentezi mai jos pe marginea reacţiilor specialiştilor şi articolelor apărute în presă despre cazul copilului cu ADHD de la Piteşti.
