Copilul meu minte! Cand minciunile copiilor devin o problema?

Cand minciunile copiilor devin o problema. Ce pot face cand copilul meu minte si asta ii afecteaza relatiile cu alti copii si cu noi, parintii.

Minciuna este blamata, uneori folositoare, minimalizata, exagerata. Parintii se tem ca daca copilul minte uneori nevinovat, ar putea mai tarziu deveni poate delincvent sau se distreaza in legatura cu minciunile copilului incurajandu-le fara sa vrea. Cand poate fi trecuta cu vederea minciuna copilului si cand ar putea fi o problema demna de luat in seama?

Sa distingem intre mai multe categorii de minciuni

Fantasma, copilul nu minte, doar fabuleaza, povesteste despre lucruri reale care insa se petrec doar in imaginatia lui.

Tainuirea, copilul nu minte, dar ascunde o anumita realitate pentru ca se teme, nu o intelege sau nu stie ce si cum ar trebui sa faca.

Pacalirea, copilul incearca sa se joace de-a controlul situatiei, sa il pacaleasca pe celalalt pentru a-si atinge scopul personal. Oare noi adultii nu facem asta extrem de des in relatia cu copilul, pe baza faptului ca noi suntem adulti si stim ce e bine, spunem orice pentru ca cel mic sa manance sau sa ramana la gradinita.

Gogoasa, copilul raspunde unei intrebari clare, reale, cu ceva din imaginatie. La intrebarea, de ce esti ud pe bluza, va raspunde ca a venit un monstru si l-a stropit.

Evitarea adevarului, este un plan al adultilor de obicei. Adultii nu mint, doar ocolesc elegant adevarul. Copilul va invata sa spuna ce are nevoie parintele sa auda sau sa evite sa povesteasca ceea ce crede ca l-ar deranja pe parinte.

Evitarea pedepsei, este un mecanism de aparare bine pus la punct al copilului, care a fost atat de des si de incoerent pedepsit sau atat de des amenintat cu pedeapsa, incat si-a dezvoltat strategii de evitare a pedepsei in locul strategiilor de efectuare a activitatii si cerintelor concrete. Practic copilul nu va avea ca scop sa nu greseasca ci sa nu fie pedepsit. Recunoasteti ceva in comportamentul adultilor?

Evitarea rusinii, seamana cu evitarea pedepsei dar apare atunci cand copilul incearca sa evite sentimentul negativ si de devalorizare pe care greseala comisa l-ar starni in parinte.

Minciuni pentru protejarea celorlalti, apar atunci cand copilul ajunge fara sa vrea sa dea explicatii legate de comportamentul altcuiva. Copilul ajunge sa se simta responsabil pentru ce spune si pentru consecintele spuselor sale. Este de fapt o hiperresponsabilizare a copilului. Apare adesea atunci cand parintii se cearta si cand copilul este pus sa depuna marturie impotriva celuilalt parinte. Poate aparea si in cazurile de abuz fizic sau sexual, cand copilul ajunge sa minta pentru a proteja adultul.

Fanfaronada si laudarosenia, au darul sa creasca statutul copilului. Adultii insisi recurg extrem de des la acest gen de minciuni.

Minciuni pentru protejarea intimitatii, adultii au dreptul sa evite anumite intrebari sau sa refuze anumite raspunsuri dar credem ca un copil trebuie sa ne spuna adevarul despre tot. Adevarul este ca de la o anumita varsta, anumite aspecte ale corpului, intimitatii, sentimentelor, pot sa devina personale, doar ale copilului, acesta neavand obligatia de a impartasi aceste aspecte cu adultul, de unde si tendinta de a minti in legatura cu aceste aspecte. Este o tema controversata, mai ales in relatie cu adolescentii. Parintii cred ca ar trebui sa afle tot ce face si ce simte adolescentul, pe cand acesta simte deja nevoia de intimitate pe care si-o va proteja.

Minciuna grosolana, spusa de un copil care stie ca minte si prefera sa faca asta, constient si de realitate si de consecinte.

Cand ar trebui sa imi fac griji daca copilul meu minte?

Cand copilul minte pentru ca se teme sa spuna adevarul. Undeva in educatia oferita s-a strecurat o eroare. Copilul se teme sa isi exprime adevarul pe care il traieste si prefera ori sa il nege ori sa il imbrace in alte haine. Oricum, copilul se teme fie ca va fi pedepsit, fie ca va pierde iubirea parintelui.

Daca vrem sa intelegem de ce mint copiii nu trebuie sa uitam ca si noi mintim adesea, il “pacalim” pe copil, mintim “nevinovat” pe cei din jur, ascundem adevarul fata de partener, ii spunem adesea copilului “sa nu ii spui lui tati sau lui mami”. Copilul fie ne imita, fie nu stie pur si simplu ce e de facut, nu are repere concrete despre ce inseamna adevar si ce inseamna minciuna, nu reuseste sa decripteze ce e bine sa spuna si ce nu e bine sa spuna.

Citeste şi:

Minciunile Copiilor si Cum Sa Incurajam Onestitatea

Excursie de O Zi în Familie la Vulcanii Noroioşi

Ateliere de tot felul pentru copii

Cand minciuna tradeaza neplacerea propriei persoane si a propriei lumi. Toti avem o lume fantasmatica in care ne inchipuim pe noi insine mai buni si mai viteji, copilul insusi are o perioada in care se construieste pe sine cu ajutorul imaginatiei. Problema apare daca copilul refuza sa vorbeasca despre adevarata sa viata si despre realitatea sa, preferand sa fabuleze. Chiar daca par niste minciuni nevinovate, ele tradeaza neincrederea copilului in ceea ce este el si in lumea care il inconjoara.

Cand minciuna copilului face rau altor persoane. Copilaria poate fi o perioada mai dura decat pare si lumea copiilor este cat se poate de “serioasa”. Se intampla adesea fara sa vrem sa pedepsim un copil sau sa luam apararea altui copil pe baza unor semne exterioare sau a spuselor neverificate. Pe premiza “copilul meu nu minte”, putem actiona gresit. Copilul poate specula aceste erori ale parintelui sau poate sesiza preferinta inconstienta fata de unul dintre copii si sa manipuleze mereu relatia pentru a castiga, in detrimentul celuilalt copil. Chiar daca intre frati pot aparea adesea astfel de intamplari, ele pot transforma totusi copilul intr-un manipulator.

Ce pot face atunci cand copilul meu minte?

Multi parinti apeleaza la pedeapsa, dar cel mai bine este sa ne intrebam care e motivul pentru care a ales sa faca asta si ce fel de minciuna este.

• Sa il invatam mereu sa faca diferenta intre fantasma si realitate, lasandu-l totusi sa isi traiasca fantasma. Daca copilul ne povesteste ca s-a batut in curte cu un monstru si ca l-a invins, putem sa intram in jocul lui, acceptandu-i fantasma. Insa mereu noi adultii trebuie sa ramanem ancorati in realitate. Daca ne jucam cu copilul acceptandu-i povestea este bine, daca ne alarmam si sunam la politie pentru a cauta monstrul, nu mai e atat de bine, la fel cum e de evitat si “trezirea brusca” la realitate a copilului cu cuvinte de genul “termina cu prostiile, nu mai visa”. Planul fantasmatic este important si in viata de adult, iar succesul in viata se stabileste si prin capacitatea de a visa.
• Sa facem noi insine diferenta intre realitatea copilului si propriile noastre sentimente, si nu sa il pedepsim pentru ce credem noi ca este o minciuna. De multe ori copilul minte pentru ca asa crede ca este mai bine, dar un parinte intelegator si ferm il va ajuta pe copil sa aiba curaj sa spuna ce i se intampla.
• Sa il acceptam pe copil asa cum, este. Daca nu acceptam copilul si cand greseste, sau daca il pedepsim cand greseste, nu putem avea pretentia sa vina si sa ne spuna sincer si direct ca a gresit.
• Sa faca diferenta intre bine si rau, intre moral si imoral, intre a face bine sau a face rau altor persoane. Este un plan al valorilor pe care noi adultii il transmitem prin cuvinte dar mai ales prin fapte. Si sa nu uitam ca daca noi insine ca adulti nu suntem sinceri si nu avem curaj sa spunem ca gresim, nu putem cere acest lucru copilului.
• Sa aiba incredere in el insusi si in noi ca adulti semnificativi. Caracterul se construieste in timp, pas cu pas si fiecare zi este un prilej de invatare. Copilul nu stie nimic despre viata, incearca sa se adapteze cum intelege el mai bine. Rolul nostru este sa ii oferim valori si drumuri.

Nu fiti prea critici cu voi insiva si cu ceilalti. Daca copilul va aude mereu vorbind despre “nesimtitii” si “ticalosii” ceilalti, atunci cand greseste se va simti si el unul dintre cei blamati si ii va fi prea jena sa recunoasca greseala. Fiti toleranti cu voi insiva si cu ceilalti.

Intelegerea consecintelor propriilor actiuni, a diferentei dintre bine si rau este un scop permanent al educatiei.

“A spune adevarul poate fi uneori ceva urat si crud…Franchetea poate fi uneori brutala. Radem de felul in care copiii mici spun uneori ceea ce toata lumea stie, dar este prea politicoasa sa mentioneze…..Adolescentii insa pot sa nu fie deloc haiosi cand fac remarci destul de neplacute despre un obicei ciudat sau o caracteristica nefericita in aspectul fizic al unui parinte. …Exista multe motivatii pentru a minti.” (Paul Ekman, De ce mint copiii, Ed, Trei).