Emil Gârleanu a trăit între 5 ianuarie 1878 și 2 iulie 1914. În scurta sa viață el a fost prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist. Cea mai cunoscută operă a lui Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care relatează cu sensibilitate întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
Le oferim mai jos celor mici 3 povești scurte cu păsări, din opera valoroasă a lui Emil Gârleanu, un realist și sensibil prozator al lumii necuvântătoarelor.
ζ ♠ ζ
–
Singuratecii
de Emil Gârleanu
Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădina fermecată, lebăda – bărbatul rămas singur – trece ca o închipuire, alb că zăpada, cu aripele că două scoici de argint, cu gâtul lăsat, între ele, subţire, ondulat că toarta unei amfore. Pasărea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume.
Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firii.
Şi cum, jos, lebăda sidefeaza faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopţii acesteia în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci – deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară de foc. Şi se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul, şi se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul îşi coboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare că un mugur de aur.
Iar pasărea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se opreşte drept deasupra răsfrângerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint. Şi astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor.
ζ ♠ ζ
Citește și: Cufărul Închis. Poveste Terapeutică despre Așteptări Neîmplinite
Mărinimie
de Emil Gârleanu
În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfarmaturi de oglinzi, colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. în nuferi, că-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce caută de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încantă. Nu simte nici o altă dorinţa decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până subt aripi.
Deodată se opreşte; încordeaza gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Îşi aşteaptă sfarşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că de la o vreme parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor, şi trece, măreţ, mai departe.
Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
– Oaac!
Citește și: Florița din codru. Basm cult de Ioan Slavici | PDS #152
ζ ♠ ζ
Ca soarele!
de Emil Gârleanu
O casă, o livadă și o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.
Așa, în curtea aceasta s-au întamplat multe și mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână.
Nu mai de parte, acum o lună, un cocoș a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai văzut de-atunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele alta, gâștele șușoteau, fel și chipuri, pe socoteala celor doi îndragostiți. Ei și-au văzut de treabă. Acum o săptămână o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au șters-o și aceștia. Iar zarvă, iar șușoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întalneau două păsări față-n față, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?“
Pichiroiul așa, americancă altfel, și ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stinghera, hotarî să-și caute un soț și-și puse ochii pe păun – pasăre de neam mare – se feri de toți, de frică să nu li se așeze cineva de-a curmezișul dragostei. Și-a început pichirea să se învarte-n sus și-n jos pe lângă păun. Azi așa, mâine așa, până când i-a venit o dată la socoteală și i-a șoptit, cu glasul ei cel mai dulce:
„Pi-chi-chi-chi-chi-ri“:„Te iubesc!“ Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă și-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea dacă o întâlnesti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit și-a răspuns:„Chiau!“: „Bine!“ și zilnic s-au curtat.
Pichirea, mică și pestriță, dar șireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Și așa, într-o dimineață, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devreme chiar decât cocoșul, a ciugulit ce-a putut și, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Și-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajiște.Flori, răcoare, mireasma dulce. Pentru întâia oară și-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulțumită!“ „Chiau!“ „Sunt fericită!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gândește pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Și-n clipă aceea se înalță, rotund și de aur, soarele!…
Peste lume se revarsă valuri de lumina. Păunul strălucește de parcă ar fi îmbracat în fir. Pichirea îl privește încântată, mândră de frumusețea iubitului ei.Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Și, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, își îmbie și iubitul:„Privește, privește, dragă!“ Dar păunul se supără. Îngâmfarea îi descleștă limba:„Ce să te uiți la soare, când mă ai pe mine?Rogu-te, privește-mă!“ Și cum pichirea se uita încă spre răsărit, păunul i se puse drept în față și își roti coada: „Privește-mă!“ Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumirindu-se, îi răspunse:„Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ți văd nici strălucirea ta“.
Și, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele…
Numai așa păsările din curte nu mai avură prilejul să șușotească pe socoteala altor doi îndragostiți.
Sfârșit
ζ ♠ ζ
În fiecare duminică după-amiaza trimitem către abonaţii noştri Povestea de Duminică Seara, recomandarea noastră de poveste pentru momentele când cei mici intră în lumea viselor. Dacă vrei să primeşti şi tu recomandările noastre, abonează-te la Newsletterul Gokid!
