Magda Isanos, una dintre cele mai sensibile și talentate voci ale literaturii române interbelice, s-a născut în 1916 și a lăsat în urmă o operă poetică de mare profunzime, în ciuda vieții sale scurte. Poezia ei este marcată de un lirism autentic, de o sensibilitate aparte față de natură și oameni, dar și de reflecții filosofice asupra vieții, iubirii și destinului.
Magda Isanos reușește să transmită emoție prin simplitatea expresiei, îmbinată cu o muzicalitate rafinată și imagini poetice puternice. În centrul creației sale stă mereu omul și legătura sa profundă cu lumea din jur.
„Cântarea munților” este o colecție de poezii pline de stil și expresivitate. Munții devin simbolul eternității, al puterii și al liniștii, în contrast cu fragilitatea existenței umane. Versurile sunt pline de imagini vizuale și auditive care îmbină armonios frumusețea naturală cu meditația interioară, creând o poezie ce rămâne actuală și emoționantă pentru iubitorii de literatură română.
Cântarea munților
Colecție de poezii de Magda Isanos
Cuprins:
16. De-am fi-mpărțit pe dreptate
20. Mă gândesc la oamenii risipiți
26. Munții lumii, pe inima mea
27. Florile și fiecare sens luminos
30. Am văzut și eu oameni plecând
31. Prin el am cunoscut norodul…
✦•┈๑⋅⋯ ⋯⋅๑┈•✦
Prezentare (Isanos)
Din pragul timpurilor nou, cântecul Magdei Isanos a pornit, porumb al setei de pace, în lumea potopită de sânge și acoperită de dărâmături. El s-a întors cu ramura înmugurită de nădejdi, dar Magda Isanos nu mai era. Umbra o rechemase. Cântecul ei răsună, însă, ca o cădere de ape limpezi peste sufletele noastre pline de cicatrici, dar puternice și conștiente de marele sens al victoriei omului asupra duhului distrugerii. Nemeșteșugit, stihul ei țâșnește de-a-dreptul din resursele prime ale vieții, care s-au ciocnit dureros cu potrivnicia morții. Timpul nostru, răvășit de crime contra umanității dar măreț prin gesturile eroice ale celor ce au luptat împotriva răului, se răsfrânge din cuvintele ei când în sângerii luminii copleșite de jale, când în avânturi furtunatece de primăvară nouă, în piepturi tinere aprinse de credință. Magda Isanos a crezut. Credința ei a zugrăvit prin vraja cuvintelor icoane nepieritoare. Sustrase vremelniciei, ele vor rămânea o mărturie caldă a timpului nostru în luptă pentru neprescriptibilul drept la bucuria de viață a omului. Ea a plecat cu bucuria de a crede în acest drept, transmițându-ne nouă îndemnul la luptă fără preget pentru el. Și dacă noi cei rămași iubim pe Magda Isanos, e pentru că știm bucuria de a trăi. Iar amintirea ei ne va fi și un imbold al dragostei de viață și un memento al primejdiilor ce o pasc. Pios înmănunchiate de Ministerul Artelor, aceste versuri ale ei sunt și un gest și un simbol pentru noul suflu artistic ce înaripează inimile în țara noastră. Iar Magda Isanos, cel mai drag din morții noștri, împletind în cunună nesupusă vestejirii măslinul cu laurul, intră de-acum în familia nemuritoare a celor ce slăvesc prin cântece viața.
MIHAI BENIUC
Aștept anul unu
Aștept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dărâmate.
Inima mea de pe-acuma murmură: Frate,
iartă-mă pentru urile strămoșești,
și-n numele suferințelor omenești,
dă-mi mâna.
Și eu am mușcat țărâna
și-am plâns.
Cei scumpi erau morți și focul căminului stins,
în patria incendiată.
Sângele lumina, auroră ciudată.
Zare după zare cădea,
înainte și-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri și munți.
Și nimeni nu era mai mare ca marii
soldați anonimi.
Înfricoșate, cenușii mulțimi,
din calea noastră se trăgeau ca apa.
Obuzele ucideau și săpau totodată groapa
copilului nevrâstnic și mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpiile pustiite.
În vremea asta, Yachtul cu punți aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasăre imaculată.
Miliardarul își fuma havana:
O, lume minunat așezată…
(Viermele îngrășându-se-n rana
veșnic însângeratei omeniri)…
Frate, să nu mai avem amintiri
și visuri șovine.
Tu făurești unelte ca și mine.
Lucrezi pământul. Poate scrii cărți.
Sunt vetre sărace și-n alte părți
de lume, și eu te cunosc după față
că-n fiecare zi te scoli dimineață
și seara te culci târziu.
Dă-mi mina, să dărâmăm abatoarele
istoriei. Ieși din sicriu
și privește: răsare soarele…
Zăriți veșnicul munte?
Zăriți veșnicul munte,
După atâtea dealuri mărunte?
Desfășurați drapelul!
Ați pregătit oțelul?
L-ați turnat în zale și săbii?
De nu ne-ar întrece alte corăbii…
După munții mărunți,
cel mai înalt dintre munți.
Avem, oare, lauri destui
pentru colinele lui?
Printre munții mărunți,
vreau s-ajung cea dintâi sus pe munți.
Drapelul meu cu falduri grele,
să fâlfâie întâiul între drapele.
Tot mai sus și mai sus!
Întâi l-a urcat Domnul Isus,
printre facle, printre grădini,
cu cunună de spini.
Vreau s-azvârl lumii dinari:
pentru vameși, pentru tâlhari.
Toți cei străini, fără casă,
să șadă cu mine la masă.
Ce-ar fi și tu să te-nalți
cu mine, peste munții înalți,
să fim, împreună, holdă și soare
în alte câmpii, viitoare?
Doamne, n-ajung până la tine?
Doamne, n-ajung pân-la tine,
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum ești tu atotștiutor,
să fi dat pâine de-ajuns tuturor,
culcuș pentru copiii înghețați,
câte puțin din lumina celor bogați,
câte puțin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripați se țin.
Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ și câte-un pom,
al tuturor speranțelor pământești,
și nu te-am fi întrebat unde ești.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniștit,
că te-am băut fără să știm…
N-ai fi rămas în biserică și în țintirim,
ci ai fi mers împreună cu noi
și te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă —
să ne-ajuți la plug și la coasă.
În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm —
și seara, obosit, și făr-de-alai,
în loc să te întorci înapoi în Rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii și pisici,
într-un colț de vatră luminat.
Doamne, de ce ți-au crescut aripi
și-ai zburat?
Peste câmpiile viitoare
Peste câmpiile viitoare
vor străluci curcubeie mai falnice.
Cântec și petrecere va fi
semănatul și seceratul
acelor câmpii.
Mărire vouă, munți!
Laudă
mâinlor care vă caută
luminoasele frunți!
Holde și imnuri vor secera
mâine popoarele.
Vor lăuda soarele
și vor cântă.
Peste câmpiile viitoare,
vor străluci curcubeie mai mândre.
În strălucitoare ogoare
pluguri de-argint au să intre.
Oameni, cântați!
Una suntem: argați, împărați.
Spre-aceeași cumpănă lină, ușoară,
unii urcă, alții coboară.
Pentru pace mă rog…
Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate
și pentru oameni din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide-n jurul lor.
Și fruntea-ngheață, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.
Mă mai rog pentru sângele plin
de întuneric și spaimă, sânge străin,
nicicând să nu fie vărsat pe pământ,
unde morții aproape ca florile sunt.
Cântarea adormiților
Vom pune goarne de aur,
lângă dânșii, pentru fiecare,
pentru vestea cea mare,
pentru soare, ceruri, popoare.
Pe-aceste vârfuri de lănci
înfipte-ntre dânșii, aici,
au poposit, gata de zbor,
hulubi, rândunici.
Să-i învelim cu pânze de in,
purpurii, ușurele,
pentru că pânzele-acestea
vor fi, mâne, drapele.
Să le ocrotim umerii
de tăiușul iute al vântului,
căci ei au să zguduie munții
și munții
pământului.
Vor zgudui continentele
din ciclon în ciclon,
steag nou flutura-vor pe turlele
noului Vavilon.
Pentru-adormiții de-aici
au venit hulubi, rândunici,
să le-arate
calea nopților depărtate.
Le zăriți? Bucurați-vă…
Cât cerul, șiraguri-șiraguri,
numai steaguri și flăcări,
numai păsări și steaguri.
Aceste mâni
Aceste mâni prea mult întârzie,
sus, printre ramuri
și printre flamuri,
prea mult întârzie…
Ce fac, oare?
Poate-au să coboare
cu-o cunună de raze
strălucitoare…
Cunună?
Pentru fruntea cui?
Suntem sătui!
N-avem lauri destui?
Printre ramuri
si printre flamuri,
mânile-acestea pipăie alte geamuri,
mult mai sus așezate,
mânile mele întârziate.
Coborându-le, oamenii-au spus:
„A… Voi ați fost sus…”
Și-au ridicat spre-aceste mâni
priviri de vulpi, boturi de câni.
Cânt
Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.
Atât de sus se-nalță câteodată…
Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
așa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinți și minuni ;
prieteni, nu-mi împletiți cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea ;
îi bănuiesc uneori puterea,
însă nu știu nimic și mă-nchin smerit
îngerului lângă mine ivit.
Fă-mă să cânt despre oameni și suferințe,
șoptesc cu buzele reci, fierbinți,
despre săraci, despre copii și foame…
Și-n mijlocul cereștii mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi rămân singură. Nu știu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufișul aprins Dumnezeu.
Moartea prorociței
V-am lăsat vâslind cu apele
și cu soarele,
și v-am găsit uciși cu sapele
și cu topoarele.
V-am lăsat vouă și vouă
grădina asta cu rodii și rouă,
ca s-o culegeți și s-o cosiți –
și frați să fiți!
Dar abia am închis ușa,
și mi-ați și măturat cenușa.
Abia coboram pragul,
și mi-ați și rupt cartea și steagul.
Și încă mai eram prin ogradă,
când unul a ieșit să vadă
dacă nu cumva mă întorn.
Altul privea cerul prin horn
și prin spații zărea,
pe punți de argint, glezna mea.
M-aș întoarce acasă pe drumul vaselor,
urmărită de vânătoarea cicloanelor,
dar mă apasă putreda Mare-a Sargaselor,
mă apasă greul zid al oceanelor.
Dumnezeu
Oamenii bogați au făcut icoane,
catapitezme-aurite și strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogații stăteau groși, împovărați
și se uitau la sfinții frumos îmbrăcați.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă și ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
și s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpușoaie,
s-ajute furnicile la mușuroaie,
să dea pământului mana și ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
și oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: “Pământul meu…”
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârțind, împărțind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă și ploaie-nghețată lovind într-una, se făcea mare
și-nfricoșat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
și spunea: “Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele și să-l găsesc…”
“Facă-se voia ta, sol păsăresc…”
Și Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
și s-apuca alte lucruri să facă.
Nu pot înțelege dece…
Ei cresc lângă mestecenii albi,
împreună cu gorunii, cu brazii,
și totuși se gârbovesc așa repede.
Nu pot înțelege de ce
țin privirile-n pământ,
la fel cu vitele.
Oameni, înălțați-vă!
Voi, care cetiți zodiile, cunoașteți
vămile văzduhurilor,
potriviți cumpăna ploilor
cu degetele voastre scurte,
voi, care cetiți în urma râmelor
vești de peste veacuri,
nu pot înțelege de ce
muriți în umilință și sărăcie.
Oameni, porniți!
După pilda șuvoaielor revărsate,
porniți!
Știu că nu vi-i teamă de moarte,
căci moartea pentru voi e-o laudă.
Atunci, de ce stați?
Iată: dac-ași ști că murind eu
ați porni mai degrabă,
pumnalu-i gata.
Oameni, dați-mi drapelul!
Din orașe arzând
Ei vin galopând, galopând,
din cornuri sunând,
răsunând,
din orașe arzând.
Întrebați,
ce-i acolo? Strigați,
copii, femei și bărbați
speriați…
Corbi și negre stindarde.
Îngeri sau hoarde?
Au inimi în lănci, sau stindarde?
Zarea arde și arde.
Oare de când
vin așa tropotind?
Bogații i-așteaptă gemând,
săracii, cântând.
Iartă-mă frate
Iartă-mă pentru urile strămoșești.
Vrei peste sânge-n casă să pășești,
să-mpărțim prânzul sărac,
să vorbim despre noul veac
al dragostei dintre oameni?
Fratele meu, ce bine te-asemeni
cu mine. Născuți din pământ,
am fost purtați de-un potrivnic vint
între drapele și săbii.
Acum sosesc în port corăbii,
sosesc,
vânturi bune desfășurând
stindardele altor continente.
Am fost departe de oameni
Am fost departe de oameni și eu,
Într-o insulă secetoasă
lâncezeam. Uneori Dumnezeu
se făcea porumbel și-mi intra în casă.
Dar nu puteam pricepe nimic.
Sufletul meu era mic
și orb. Atunci au venit
suferințele-omenești și-au vorbit
înaintea mea.
Inima-mi singuratecă s-a trezit
și-a plâns. Războiul începea
să secere viețile nevinovate.
Steag negru flutura peste cetate.
Incendiile numai, luminau;
copii în toiul jocului mureau.
Mame jefuite de fii mă priveau
cu ochi arzători.
Mi-era rușine să mai scriu despre flori
și stele —
și iar auzeam în visele mele
largi, zbuciumate,
inima omenirii întregi cum bate:
«Vrem pâine, dreptate».
Vedeam continentele,
rasele,
înfrățite.
«Grăbiți-vă, timpuri grăbite…»
șopteam și vedeam transparentele
cețuri, risipindu-se-n zare.
E ziua păcii. Vrednice popoare
clădesc acum din temelii o lume,
pentru care nu-i nici un nume
prea mare,
Între cele două cercuri polare,
e patria mea.
Ecuatorul nu-i decât un drum
care-o străbate, fără s-o despartă.
Sub crucea Sudului, undeva pe hartă,
oriunde e patria mea…
Astfel visam în sânge și fum
trăind. O nădejde-arzătoare
creștea în inima mea în fiece zi,
odată cu iubirea de oameni. prin care
puteam în sfârșit înțelege și auzi…
De-am fi-mpărțit pe dreptate
La trecătorile munților
gem cu tâmpla pe stâncă,
Și-ași fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a munților.
De-am fi-mpărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-ași muri așa tânără.
Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor.
Mai erau atâtea grădini de cules…
Aș fi-mpodobit pân-la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe și mere.
De-am fi-mpărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.
Prietene, adă-mi spice de grâu,
sus, pe culmile munților,
lângă ceruri și vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor…
Viață, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ți cumpene;
și totuși, plecând, te salut regretându-te.
Din dragoste de oameni
Din dragoste de oameni neînvinsă,
am scris aceste poeme,
Cetitorule, nu te teme,
Dacă ți-i inima faclă stinsă.
N-or s-o învie vorbe-nflăcărate,
Dar sunt și alții care-au murit,
pentru lumină, pentru dreptate.
Lor li se-nchină gândul meu smerit.
Ca la prieteni veșnici mă gândesc
la cei plecați asupra muncii lor,
la gestul larg, la chipul gânditor
al oamenilor, care făuresc
o lume nouă, din ruini și moarte.
Auzi-mă dar, frate de departe,
și-ntinde-mi mâna peste morminte.
Cu veacul să pășim înainte.
Mama
Mama a trecut printre plumbi,
ducând la sân ceva nevăzut.
Peste râul albastru,
mama printre plumbi a trecut.
Tinerii muriseră-n temniță.
Bătrânii se furișaseră-n munți,
și-acel ceva trebuia dus,
numaidecât, peste punți.
La pândă, ochii aspri, înguști.
Buze aspre de pusti.
Strâmbele guri
o pândeau din păduri.
Mama coboră și cântă.
Plângea sau cântă?
Ghemuită în inima ei,
mama gemea.
Intrând în apa albastră,
întinereai sub sal, ca o ramură.
Mamă, spune-mi, ce duci?
O flacără sau o flamură?
Când ai căzut printre plumbi, la punți,
cânta cineva sus pe munți.
Ai murit cu gura-n țărână,
cu flamura desfășurată-n mână.
Brațul meu tânăr ca ramura,
iată, îți ridică flamura,
să Ți-o poarte,
peste punți și munți, mai departe!
Voi n-ați aflat?
Voi n-ați aflat?
De ce întârziați?
Ridicați-vă și cântați
noului Împărat.
Au fost cumpene, secete,
că n-aveți pâine de grâu?
Ați scăpat printre degete
toată apa din râu.
V-au fost de zgură gurile,
cuvintele, bani mărunți —
și v-au cuprins marii munți
și pădurile,
fără a bănui
că purtați ramuri și tâmpine,
care-au să-ntâmpine
veacul, când va veni.
Bat vânturi mari peste țări.
Din zări în zări,
din măgură-n măgură,
vine focul din negură.
V-am văzut semănăturile.
Pot s-adorm de-acum lângă punți,
să mă acopăr cu marii munți
și cu pădurile.
Mă gândesc la oamenii risipiți
Mă gândesc la oamenii risipiți
pe-ntinsul pământului:
plugari, făuritori de unelte,
spre zorii păcii porniți.
La orizont, ca-n cea dintâi zi,
cețuri opace
se ridică deasupra mării.
Toți poartă semnul spaimei și-al așteptării.
Sunt frații mei. Și-mi pare că le-aud
inimile, bătând în inima mea.
O, numai de s-ar putea
clădi, pe pământul de sânge ud…
Vorbim diferite limbi, dar am plâns la fel,
lângă mormintele proaspete; în măcel,
ne-am temut și-am strigat de groază.
Acum toți căutăm un liman și-o oază
de dragoste.
Veac mare, veac larg
Veac mare, veac larg…
Vestea s-apropie, focul s-apropie.
Câmpia-i plină de tropote.
Dați fuga la clopote!
Veac mare, veac luminat,
pe câmpia lumii a coborât,
Toți cei cu ferul pe gât
s-au bucurat și-au cântat.
Iată-i înălțând, înălțându-se.
Uliți de suliți
mișcându-se,
la ceruri mari ridicându-se.
Spune-mi, ți-i frică?
Aceste coase, topoare,
parcă se urcă în soare,
așa de sus se ridică…
În pădurile țării mele
În pădurile țării mele,
trăiește balaurul,
care ne-nghite fierul, argintul,
grâul și aurul.
În aurie câmpie,
mulți l-au pândit să iasă,
dar el șade ascuns în casă,
încolăcit pe-un divan de mătasă.
Când cântă-ntâia oară cocoșii
sub streașina lui,
el întinde douăsprezece gâturi gălbui
spre douăsprezece perni roșii.
Când se-ntoarce prin somn și se clatină,
i se văd, cât palma, solzii de platină.
Și are, grosul balaur,
pe câte labe, inele de aur?
Doarme balaurul.
Mistuie pâinea, argintul și aurul.
Numai câteodată tresare,
când, jos, țara geme prea tare.
Mulți viteji de demult
s-au furișat acolo, să-l scapete.
Să-l sulițeze cu sulița,
să-i reteze măcar unul din capete.
A sărăcit, fiara,
munții și țara.
Haiducilor și pandurilor
le putrezesc ciolanele-n fundul pădurilor.
Te-așteaptă murgul, gata de ducă.
I-am dat jăratec și miez de nucă.
L-am gătit cu panglici frâurile,
să sară munții și râurile.
Ți-am gătit sulița cu urmuz și beteală.
Ți-am pus la piept, sub căptușeală,
trei fire dintr-o perie,
gurile munților să nu te sperie.
De-i cădea, iubitule, sub streașina lui,
zugrumat de labe gălbui,
norodul cu flamuri și sfeșnice
te va-ngropa în legendele veșnice.
Sângele
Ce-i, dacă se varsă sângele cald al martirilor?
Poeților, nu-i un subiect pentru voi,
sângele-amestecat cu noroi.
Cântați roșul macilor și-al trandafirilor!
Dar celălalt sânge, atât de luminos,
al victimelor nevinovate?
Să-l căutăm, să-l căutăm pe jos,
Lady Macbeth, cu mâinile pătate.
Ajută-mă. Sângele este aici,
în fărădelegile mari și mici,
murmură cald și s-aude.
E sângele tânăr, ușor,
al celor care plini de viață mor.
Vai, palmele ministrului sunt ude…
Priviți și hermina
frumoasei Doamne.
Ce pot toate-acestea să-nsamne,
și cine-aruncă lumina
de-amurg înflăcărat; asupra lumii?
s-a înroșit și albul spumii
lăsată de valuri pe țărm.
Unde-i ochianul mincinos, să-l sfărm?
Dar nu-i un ochian mincinos.
Sângele luminează de jos,
din pământ,
și strigă: Aicea sunt,
nu călcați peste mine. Mă doare.
Flacăra mea clipește mustrătoare.
Eu nu mă pot face nici frunză, nici floare.
Sunt sânge-strigoi,
din trupurile celor plecați în război,
pentru-o lume mai bună!…
Lady Macbeth, ajută-mă și-adună
de jos, acest sânge.
Prea mult se zbuciumă singuratec și plânge,
cerând să fie vărsat.
Și celălalt sânge, greu și-ntunecat,
al căilor încă vii…
O, toate sunt acum trandafirii…
Un vaer s-aude.
Ministrul își ascunde mâinile roșii și ude,
dar nici nu-l privesc.
Sunt fascinată de pădurile care cresc,
repede, ca-ntr-un vis.
Dar nu-s păduri. Sunt oameni
desculți, care vin prin ploaie.
(Nu știu pe unde-au pătruns în odaie).
Sau poate că Infernul s-a deschis,
S-a stârnit un vânt,
Oamenii-aceștia sunt morți
și miroase-a pământ,
Oare ce vor?
Copiii s-agață de mamele lor.
Sunt victime necombatante,
Au murit pe sub dărâmături,
Un singur strigăt: La moarte…
iese ca aburul
din sute de mii de guri.
Din sângele Meduzei, în vechime,
se născu întraripatul Pegas.
Acum, din sângele tău, mulțime,
poezia nouă se naște și capătă glas.
Nu vom vorbi despre flori,
care se deschid și surâd dimineața,
Ci despre zbuciumul nostru și viața
Care-așteaptă cântăreți ne-nfricați.
Despre moartea milioanelor de bărbați,
femei și copii,
despre războiul nedrept, despre pace
și încă despre oamenii gigantici și vii,
în mijlocul lumii care se cutremură
și se preface.
Ospăț
Credeai că tinda asta-i scundă,
pentru întreaga lume rotundă,
și, totuși, lumea a-ncăput.
A ospătat, a plâns, a cântat, a gemut.
Răsărea soarele,
când am auzit picioarele
mulțimilor.
Națiile, rasele,
și-au părăsit vasele, casele.
Să nu taci.
Ce-i, dacă suntem trudiți și săraci?
Noi, n-avem nimic de pierdut.
Vezi? Lumea-ntreagă a-ncăput
într-o simplă tindă.
Pune-ți secera sub grindă.
Soarele a lunecat pe-un fir,
din: Zenit, în Nadir
și fâlfâind din flăcări, apoi,
s-a așezat pe casă la noi.
Tindă scundă a inimii…
Tu, pe toți ține-mi-i!
Să-i ascultăm. Ei vin
de sub asprele cercuri polare,
dela Gange, dela Congo, dela Rin,
din continentul lui Columb,
trudiți, mărunți,
toți au la glezne plumb
și urcă munți.
Zărești vârful coaselor,
gura topoarelor?
Ei vin acum în vârful picioarelor,
dar lasă…
Când. pasărea soarelui va zbura de pe casă,
dârji și crunți,
vor dărâma zid după zid,
munți după munți.
Ei sunt săracii
Ei sunt săracii pământului, ei sunt umbroșii
oameni care răspândesc întristare,
și lumea lor n-are măsură, n-are coloare.
Ei sunt săracii, ei sunt umbroșii.
Nimic nu-nflorește acolo, nimica nu strigă,
ci totul se stinge-n umbra covârșitoare.
Ei sunt săracii pământului care-așteaptă-anotimpul
făgăduințelor toate.
Munții lumii, pe inima mea
Un plug roșu umblă și ară,
hotarele, din țară-n țară.
Pe munții lumii urcă glorioșii,
trâmbițașii, stindardele roșii.
Oameni de sub toate stelele,
meridianele și paralelele,
sub strălucitoare cunună.
zorii noi vă adună.
Pe munții lumii, trâmbițele sună,
răsună.
Oameni de toate rasele,
părăsiți-vă legile goale și casele.
E ziua mare.
Plugul roșu vine să are.
Pe munții lumii,
trâmbițele sună mai tare.
Oriunde e patria mea.
Pe cărarea ecuatorului
am trecut desculță, cântându-vă,
Din cinci continente chemându-vă.
Din munții lumii
strigându-vă.
Cântecul meu, fie-vă leagăn.
Prispă caldă fie-vă inima mea,
vouă,
oropsiți ai pământului!
Eu pentru voi am purtat munții lumii
pe inima mea.
Florile și fiecare sens luminos
Florile și fiecare sens luminos al lumii
să poposească-n cartea mea deschisă,
și ca-n pământul milei și minunii
să-nvie-aicea pasărea ucisă.
Mi-i dor să scriu de-o dreaptă dimineață
și mă-nfioară fila fără semn.
Mi-i dor să săp în inimi ca-ntr-un lemn
un nume ce-l purtăm cu toții: viață…
Serile
Serile, mă gândesc la oamenii,
care se-ntorc în casele sărace.
S-așează-n jurul mesei
și vorbesc despre pace,
și despre război. Se ceartă.
De ce oare nu se mai înțeleg
tinerii cu bătrânii?
După ce nu vor mai fi războaiele,
convulsii demente,
ale unei lumi prea bătrâne,
am să pot îmbrățișa cele cinci continente.
Strigătul «Dreptate…» și «Pâine…»
va înceta.
Atunci se vor risipi cețurile
de pe fața pământului.
Testament pentru fata mea
Să nu uitați, oameni,
că eu am secerat pentru voi;
grâne, din toate hotarele.
Toate veștile mari
vouă întâi vi le-am spus,
cântând vi le-am spus,
toate veștile mari.
Steaguri și imnuri am împletit,
aici, printre coase și seceri,
numai steaguri și imnuri,
pentru zorile Binelui.
Eu mă cobor acum,
adânc, în verzile ierburi.
Copila mea, vino pe creștetul munților
coroniță, cunună,
să te-ncredințez viitorului.
Să fii cu oamenii blândă și bună.
Să nu uite ochii tăi mirați,
că toți au fost odată frați,
dar străbătând prin cicluri nisipurile,
și-au uitat unii altora graiul,
și chipurile.
Fata mea, draga mea.
Mânile tale mici,
pașii tăi mici,
să lase urme de aur aici,
unde eu am plâns și-am gemut,
pe-atâtea prispe de lut.
i-am împletit, steaguri și imnuri,
pentru ziua când te vei ivi,
mirată, pe creștetul munților,
printre steaguri și imnuri.
Am văzut și eu oameni plecând
Am văzut și eu oameni plecând
la război,
Erau tineri țărani, jumătate goi,
în vagoane de marfă, cântând,
cântece monotone și triste. Plecau.
Erau atât de mulți, că-ntunecau
zarea zilei de vară.
Și nu s-au mai întors. Secară
Și grâu a crescut din ei în Rusia.
În vremea asta, acasă,
se plimba arătoasă-n orașe
nerușinarea și nemernicia.
Ei nici măcar nu știau
pentru cine mor.
Erau numai simplu popor.
Oameni care ca plantele creșteau
în simplitate, lângă pământ.
Doamne, ochii lor unde sunt? Unde
Brațele lor pline de forță și de supunere?
Oare maimarii lor sau trudit să numere
crucile și schilozii?
Mie, când bate vântul, mi se pare
că aud cântece, mulțimi de picioare,
călcând în cadență. Nerozii
care-au murit în Rusia, se-ntorc,
să te judece, rât de porc,
îmbogățitule de război!
Ai dreptate să tremuri. Ascultă:
E ziua de-apoi!
Prin el am cunoscut norodul…
I.
Prin el am cunoscut norodul.
Încrezătoare, la brațul lui,
am coborât tot mai jos,
până la prispele verzi ale țării,
Fiecare femeie, seamănă cu Fecioara Maria, acolo.
Fiecare om poartă un jug blestemat,
care-l apasă crâncen,
Și-s prea puține bucuriile
în satul bărbatului meu,
deși-i așa de mult soare și cântec, acolo.
Fetele,
Catrinele, Mariile, Savetele,
înfloresc o singură dată, o singură zi,
atunci când își pun cununia.
După aceea, vine sărăcia, pustia.
Ce deosebire e între ghiontul tatălui
și al bărbatului?
Deși ară și seamănă cu mâinile lor,
culeg cu mâinile lor,
totuși, niciodată n-au pâine de-ajuns.
Iar din lipsa pâinii ies șerpii.
Le intră întâi în gânduri,
după aceea li se cuibăresc în inimi.
Oamenii gem și încărunțesc repede.
Simt în preajma lor un duh negru, vâslind.
Apucă topoarele — și fără să vrea —
le aruncă spre cer.
Chiaburii îi privesc. Și râd la garduri.
Ei știau cauza. Căci ei sunt cauza.
Și se pleacă adânc,
furișându-se pe sub arbori,
căci Doamne ferește de mânia desculțului
și a flămândului…
În vara când am fost acolo,
la prispele verzi ale țării,
într-o noapte a bătut clopotul.
Cerul era roșu ca sângele.
Oamenii răcneau, chiuiau.
În noaptea aceea ardeau
gospodăriile chiaburilor.
Au ars casele, șurile, cu vite cu tot.
Și-am auzit șoptindu-se
C-au ars copii de țâță și niște bunici.
Și azi mai umblă prin țară
niște bătrâni cerșetori, orbi, cu armonici.
Sunt chiaburii de-atunci,
din satul bărbatului meu.
Cineva le-a turnat între pleoape
în noaptea focului,
scântei și zgură,
și le-a turnat jăratec în gură.
De câte ori îi văd trecând, cântând
din armonici, nu știu cum,
îmi vine parcă să ies în drum,
și să pornesc cu dânșii spre surele țarini,
acolo, departe.
Oameni dragi și mărunți…
O singură dată am stat sub secete,
sub cumpene o singură dată —
și m-am chinuit să pricep,
cum de nu porniți mai curând,
cu vijeliile,
să ne doborâți pe noi,
cei care ne-ascundem de secete,
ne-ascundem de cumpene —
și totuși avem totdeauna la masă
pâine de-ajuns…
II.
Cine va mai întoarce anii?
În 38, în vara aceea,
cea mai luminoasă vară a vieții,
m-am cununat cu pădurile.
Am văzut ploile verzi atunci,
și-am alergat desculță, despletită,
prin trestiișul ploilor verzi.
Atunci am zărit printre fulgere
o coasă de aur,
și straiul alb al unui cosaș.
Vrăjitoarele-mi spuneau:
«Moare de tânără, cine-l vede…»
și un ochi râdeau și cu unul plângeau.
După aceea, toate s-au dus.
Bătrânele satului vedeau semne, sus.
Spuneau că vor veni peste lume
cumpene grele.
Fără știri din gazete,
ochii lor stinși, osteniți,
pătrundeau munții timpului,
dincolo de munții timpului,
și vedeau cum pornesc, în marș repede,
oștile Satanei cu svastică.
Urechea lor tocită auzea,
cum tancurile zdrobesc meridianele
și vin spre Răsărit.
Auzeau motoarele: marilor fabrici de tunuri,
și priveau, noaptea, cerul,
simțind apropierea păsărilor
Apocalipsului.
«Draga mamei, vin nourii.
Păzește-te. A pornit Anticrist»…
Și, nu mult după vestea lor,
au bătut clopotele, au sunat goarnele.
Fiecare bărbat a primit ordin verde.
Ordin verde, blestemat de-atâtea femei…
unde mi-ai dus bărbatul?
Fiecare și-a părăsit uneltele.
Al meu, și-a închis cărțile.
Într-o noapte, s-a dus.
Blestemele erau fără folos.
Și totuși cerul era limpede
în acel Septemvrie 39
când au început concentrările.
Îmi scria rar.
De pe Siret, de pe Ceremuș.
Și simțeam, din felul cum îmi scrie,
că-i lipsește libertatea gândirii,
și mai cu seamă tutunul.
Îmi scria despre țăranii lui,
că-mparte cu dânșii
ploile, somnul, cântecul, foamea,
dar mai cu seamă același muc de țigară.
Printre dânșii, el a devenit iar țăran.
Îmi scria despre ei cu-atâta căldură,
că par-că fiecare i-ar fi dăruit
nu știu ce țundre de aur, sau fiecare din ei
ar fi avut deasupra capului nu știu ce steag,
ei, cari dormeau pe pământul gol
și gemeau prin somn.
La-nceput, am spus: cine știe…
Țara-ntreagă se duce.
Omul meu de ce să rămâie?
Și simțeam rușinea cuprinzându-mă,
la gândul că al meu ar fi rămas,
în vreme ce toată țara pornea.
Ani amari… Prea târziu
m-am luminat asupra unor rosturi,
Prea târziu am aflat că războiul
îl fac numai calicii, numai norodul de jos.
Ce-i sus, rămâne-acasă.
Sau, chiar dacă se duc,
ei, feciorii bogaților,
tot sus rămân și-acolo
și coboară-n gropile comune
numai cei din norod.
III.
A venit peste țară
nu știu ce zbor de arhangheli.
Purtau, steaguri verzi.
Ucideau.
Copiii se-narmaseră.
Își ucideau frații, părinții.
Iarna aceea din 40…
Cei cu steaguri verzi, cu frunți înguste,
m-au găsit vinovată,
că n-am deosebit oamenii
după nație și după religie.
Iar omul meu era mereu dus.
Pe Ceremuș. Pe Siret.
De-ar fi știut el cât îndur,
ar fi fugit. Nu cu pușca.
El ar fi luat toporul.
L-ar fi-nvârtit mult deasupra capului,
înainte de-a-l izbi, gemând,
drept în fruntea Arhanghelului…
Iarna din 40,
mi s-a ghemuit în inimă.
Și-mi stă ghemuită acolo.
IV.
Oamenii au ridicat steaguri mai nalte.
Au răsunat clopotele țării.
Iunie, 41.
Cât de mândri erau soldații din poze,
de prin gazete!
Cât de triști erau ei, pământiii,
care mureau acolo în negură!
Doamne, cum aș fi tăiat degetele
celor care scriau minciunile
despre nu știu ce eroisme!
Ca și cum norodul n-ar fi murit și-așa….
Doamne, cât mi-i de rușine!
Omul meu, bărbatul meu,
căminul s-a stins, de mult.
Vino acasă.
Cât ai să mai stai, în toate Rusiile?
Căci dacă boierii caută glorii,
de ce nu-și trimit ei, feciorii?
Vino acasă.
La ce te-ai dus în Rusia?
Nimic nu s-a schimbat în țară.
Doamnele mari :umblă cu-aceleași podoabe.
Tinerii feciori ai ciocoilor
Se plimbă la munte.
Nimeni nu știe despre voi cei mulți,
care zi de zi vă măcinați. Mulțimi.
Întunecate mulțimi.
Zid de glorie? Nu! Ce rușine!
Bărbatul meu, omul meu…
Pe țăranii, pe frații tăi,
la judecată, cine-o să-i scoale din văi?
Cât veșnicia,
vor crește din ei,
buruiene galbene-n Rusia.
V.
La prispele verzi ale țării,
încă mult se vor zări pe ceruri,
umbrele-ntinse-ale lupilor galbeni,
alergând cu limbile scoase;
la prispele verzi ale țării,
mâne, pruncii, bătrânii,
vor răscoli cu toiegele.
cenușa focului nostru.
Și veacuri la rând vor stărui în cenușă,
urmele lupilor svasticei
din pădurile Miezului Nopții.
Bate tunetul. Răsună tunetul.
Peste prispele verzi ale țării,
sar speriate,
haitele lupilor galbeni,
înfricoșatele haite,
revărsate, asupra câmpiilor lumii;
sar înapoi spre pădurile
Miezului Nopții.
Săgetătorul cu părul pe ochi,
răcnește-n pădurile negre.
Nici un arc nu-i primește săgețile,
Și toate vânturile i le-abat
înapoi,
către inima lui.
Să răsune goarnele…
Vestiți zarea
și zarea,
C-a început vânătoarea!
Cu arcanele, cu securile,
înconjurați pădurile!
Cu butucii, cu stâncile, cu morile,
astupați trecătorile!
Sau să vie marii zidari
cu măsurile
să zidească toate pădurile!
Destupați toate sondele lumii!
Mări de păcură, cumpeni de flacără,
din toate sondele lumii,
să se reverse asupra pădurilor negre,
acolo unde Săgetătorul
și-a tras mai tare părul pe ochi,
asmuțindu-și haitele.
Omul meu, du-te cu bine…
Auzi hăitașii și trâmbițașii?
Alergătorii și vânătorii?
Chiar din prag, soarele te-a cuprins.
Să răsune goarnele…
Chiuie și vestește zarea,
Și zarea,
C-a început vânătoarea!
Bărbatul meu, du-te cu bine…
Focul să te arate falnic, pietros,
pe fundul verde al cerului,
în fruntea țăranilor tăi.
Aruncă sulița… S-ajungă
și să se-nfigă în alt veac…
Răsună goarnele. Bate tunetul greu.
Păzește-ți glezna, bărbatul meu,
de zăvozii galbeni din munți.
Să te-ntorci sănătos din război.
În veacul nou să răsărim amândoi,
cu cununi de aur pe frunți!
