La Povestea de Duminică Seara #28 de astăzi citim povestea Darurile Iernii de Claudia Groza Lazăr.
Cuvintele mai complicate pentru cei mici care îşi dezvoltă vocabularul sunt subliniate (ex: imaculat) şi poţi vedea definiţia lor din DEX dacă apeşi pe ele (pe mobil) sau treci cu mouse-ul peste ele (pe desktop).
ζ ♠ ζ
–
DARURILE IERNII
–
Toamna se apropie de sfârşit. Cămara se umple cu bunătăţi: dulceţuri, compoturi, murături. Copiii aşteaptă cu nerăbdare sărbătorile de iarnă, colindele şi bineînţeles vacanţa.
Ina îşi face desenele pentru grădiniţă.
– Sunt curioasă ce face săniuţa noastră în pod.
Zâna Timpului i-a întors pe Rareş şi pe Ina în trecut, la ultimul lor Crăciun. După ce au desfăcut cadourile şi s-au bucurat de ele, au ieşit să se dea cu sania. Zilele treceau în hărmălaia jocurilor de iarnă. Soarele şi-a rotit de câteva razele şi zăpada s-a topit. Sania nu-şi mai avea rostul.
– Gata a trecut vremea ta! Până la iarnă, stai aici cuminte. Asta dacă ai noroc să fie zăpadă, să fii utilă, spuse tatăl celor doi copii, trântind uşa podului.
– Offf… iar mă plictisesc luni bune pe aici, zise tristă şi îngândurată, săniuţa.
– Şi se pare că vei avea nevoie şi de ceva reparaţii, se auzi din apropiere o voce firavă.
– Tu cine eşti? întreabă săniuţa.
– Sunt o jucărie, un castel de lemn – Castelul Turn, căruia Rareş i-a rupt o uşă, şi m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.
– Te cred. Eşti de mult aici?
– De vreo două luni, imediat după Crăciun. Rareş, băiatul stăpânului, este un copil răsfăţat.
– Da, aşa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai înalte, printre cărări de munte şi cazematele cele mai periculoase. Mă arunca într-un colţ al debaralei, fără pic de milă, după fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori piciorul drept. Tatăl său m-a reparat aşa, de ochii lumii, pentru a rezista la încă o competiţie. Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită, împachetată frumos, depozitată cum se cuvine, oftă săniuţa.
Vezi şi: Patinoarele din Bucuresti – Lista Completa 2017 – 2018
– Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor, a spus hotărât Castelul Turn.
Într-adevăr au jucat fel şi fel de jocuri: mima, păcălici, au povestit şi au cântat, astfel încât nu au realizat că a sosit din nou luna decembrie. De fapt, ele nu aveau noţiunea timpului.
Ina şi Rareş priveau uimiţi, cu ochii în lacrimi filmul pe care Zâna Timpului li-l arăta.
– Nu am crezut niciodată că jucăriile, şi-n general obiectele pot suferi atât de mult, şopti Ina, suflându-şi nasul.
– Priviţi mai departe, spuse Zâna.
Într-o zi, săniuţa şi Castelul Turn, au auzit colinde, cântece de linişte şi frumos şi bine.
– Oare va ninge în curând? întrebă melancolică săniuţa.
– Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Eu rămân aici, până voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, îngăimă trist Castelul Turn.
– Ai vrea să ajungi la un orfelinat? întrebă săniuţa.
– Da, este visul meu. Acolo sunt sigur că un copil m-ar repara şi toţi ceilalţi s-ar juca frumos cu mine. Aş prinde viaţă şi m-aş hrăni cu veselia lor, adăugă, gânditor, Castelul Turn.
“Am venit şi noi odată/La un an cu sănătate…” se auzeau colindătorii.
– Rareş, Ina, ninge! spuse tatăl, privind fericit fulgii care cădeau din cerul alb ca o mantie argintie.
Citeşte şi: Călătoria unui fulg de nea. Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
– Urraaa! Mâine la derdeluş. Repede, să scoatem săniuţa de la naftalină, se auzi glasul zglobiu al lui Rareş.
Fără a sta pe gânduri şi a aştepta şi alte rugăminţi, tatăl execută sarcina.
– Eşti norocoasă, săniuţo! De când te-am cumpărat ai avut parte de activitate intens an de an. Hai, la treabă acum, spuse tatăl copiilor şi prinse săniuţa de bara ce uneşte picioarele.
Săniuţa îl linişti pe Castelul Turn, ce părea foarte supărat.
– Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai încredere în mine. Prietenul la nevoie se cunoaşte.
– Mulţumesc! Ai grijă pe unde circuli, adăugă Castelul Turn.
