La Povestea de Duminică Seara #152 de astăzi citim povestea pentru copii Florița din codru, un basm cult de Ioan Slavici, publicat pentru prima dată la 4 decembrie 1872 în publicaţia Convorbiri literare.
Povestea conține întâmplări din variantele folclorice care au ca temă mama vitregă. Spre exemplu crâșmărița, mama vitregă a eroinei Florița, întreabă oglinda dacă este frumoasă, iar aceasta îi spune de trei ori că Florița este și mai frumoasă.
Cuvintele mai complicate pentru cei mici care îşi dezvoltă vocabularul sunt subliniate (ex: muierea) şi poţi vedea definiţia lor din DEX dacă apeşi pe ele (pe mobil) sau treci cu mouse-ul peste ele (pe desktop).
–
ζ ♠ ζ
–
FLORIȚA DIN CODRU
de Ioan Slavici
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde umblă şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa. Fata asta nu era însă fiica crâşmăriţei, şi crâşmăriţă nu era mama fetei: fata era fată fără părinţi, şi crâşmăriţă maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinţii fetei chiar nici cei mai bătrâni şi mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înţeleagă… într-o bună dimineaţă, crâşmarul s-a dus după lemne la pădure… şi… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede şi plină de flori a aflat o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară. Cum, când şi de unde să fi ajuns copiliţa asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca şi florile din pământ; doar a căzut ca şi stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetiţa asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie cel puţin – fată de împărat. Cine ştie? vreun împărat ce domneşte în ascuns prin adâncul codrilor… Crâşmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în braţe, a dus-o acasă… şi de aici înainte a fost fata de suflet a lui şi a crâşmăriţei.
Aşa a crescut apoi fata la crâşmă. În toată ziua se făcea mai mare, şi cu cât se făcea mai mare, cu atâta mai frumoasă la faţă, mai plăcută la făptură şi mai dulce şi mai înţeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, – Floarea cea frumoasă de la crâşma din codru.
Citește și: Dia-Păpădia. Poveste terapeutică scurtă despre răbdare și încredere în sine
Nu numai Floriţa, ci şi maică-sa, crâşmăriţă, era însă frumoasă. Crâşmăriţă nu era însă aşa de frumoasă ca şi Floriţa, şi Floriţa altfel iară, nu ca şi crâşmăriţă. Crâşmăriţă era frumoasă ca şi o pană de păun; Floriţa era frumoasă ca şi o floare ce creşte ascunsă în umbra tufelor. Crâşmăriţă era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească cu ea şi nimeni nu cuteza să privească la ea; Floriţa era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea şi nimeni nu cuteza să vorbească cu ea. Crâşmăriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai tare şi mai înfocat; Floriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai dulce şi mai moale.
A mers dară vestea în lume şi în ţară cum că la crâşma din codru se bea vinul cel mai bun, crâşmăriţa din codru e cea mai frumoasă crâşmăriţă din ţară, şi cum că Floarea Codrilor e cea mai frumoasă fată din lume. Câţi drumeţi treceau prin ţară, toţi se opreau la crâşma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâşmăriţa şi aruncau o privire la Floriţa, şi apoi, cât trăiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce şi faţa cea frumoasă nu le ieşea din minte.
Într-o zi de dimineaţă trece vestea din gură în gură până ce ajunge la crâşma din codru cum că peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe lângă crâşma, cu voinici, cu curte şi cu mare lucru şi treabă…, precum trec adecă împăraţii. Crâşmăriţa… acuma ştim noi cum sunt muierile! Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, şterge, curăţeşte, s-a chitit, s-a pieptănat… cum fac adecă muierile când nu e ca totdeauna. Din zori de zi până în prânzul cel mare nu s-a mai mişcat de la căutătoare: tot s-a sucit şi dessucit, până când nici ea singură nu ştia ce are să mai facă. Când se simţi gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei, privi îndelungat şi cu drag la faţa sa, apoi grăi:
– Frumoasă sunt, oglindă?
– Frumoasă, zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută şi pe de o mie de ori e însă mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţă ca zorile dimineţii, ochi ca şi câmpul cerului şi trup ca raza soarelui.
Crâşmăriţa nu mai asculta nici o vorbă, ci ieşi afară, izbi uşa, intră în crâşma şi se puse cu vorbă aspră şi neîmpăcată la Floriţa: că nu e bună, că e proastă, că e leneşă – că e toate, numai aşa nu, precum ar trebui să fie. După ce i s-a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă aspră ca Floriţa de aici înainte în toată ziua să se scoale dis-de-dimineaţă, să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare… şi iarăşi să măture, să spele, să taie lemne, să facă foc şi mâncare – până ce s-o face noapte; iar dacă s-a făcut noapte, să se suie în podul casei, să-şi coboare un sac de grîu necernut şi s-aleagă gunoiul din el, ca numai seminţele curate să rămână; numai după ce va sfârşi toate aceste lucruri îi era iertat să se culce şi să doarmă pe trei scânduri de goron.
Împăratul veni, gustă o picătură de vin, grăi o vorbă cu crâşmăriţa cea frumoasă şi-şi merse mai departe în cale.
Floriţa – sărmana de Floriţa! – ea trei luni, trei săptămâni şi trei zile trase-n jugul cel aspru fără să grăiască o vorbă fără să plângă o lacrimă, fără să-nceteze a-şi cânta cântecele vesele… Şi pe cât muncea mai mult, pe atâta ţi se părea mai rumenă la faţă, mai vie la privire şi mai harnică, şi mai sprintenă, şi mai drăgăstoasă.
VIDEO. WiNDUP. Animație CGI despre Iubirea dintre Tată și Fiică
Peste trei luni, trei săptămâni şi trei zile iarăşi sosi vestea cum că împăratul era să treacă cu voinicii pe lângă crâşmă, Crâşmăriţa se găti încă mai cu ţorţoi decât în cel dintâi rând şi, când se simţi gătită, iarăşi întrebă pe căutătoare:
– Frumoasă sunt, oglindă?
– Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar pe de o sută şi pe de o mie de ori e mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţa ca mărul, ochi ca şi căprioara şi trup ca şi crinişorii.
Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crâşmăriţa către Floriţa, aceea nici n-o mai spun: ştie acuma fiecare cum că, zău! muierile n-aleg la vorbe când li-a trecut de glumă… Vai şi amar d-acela care în lume n-a avut parte de bine, care n-are maică, n-are taică, n-are fraţi, n-are surori, ci stă aşa singură, ca şi frunza agăţată d-un păianjen… Bag sama, aşa e dată, ca unul să strângă şi altul să frângă.
Crâşmăriţa în supărarea ei cea mare, porunci ca Floriţa de aci înainte să nu mai iasă la faţa soarelui, ci tot în pivniţa cea mare din fundul grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un război cum nici înainte de aceea, nici după aceea n-a fost altul: numai suveica era atâta de mare, încât voinic trebuie să fie acela care să ţi-o ridice de la pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest război a trebuit apoi să ţese Floriţa pe toată ziua nouă coţi în lung, o pânză în care urzeala era din fire încât nu le vedeai cu ochii, iar năsădeala din funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, şi apoi să ţeasă, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici în urzeală să nu se facă crâmpiţă. Dacă Floriţa şi-a făcut lucrul, ea are să capete o bucăţică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate din cenuşă, şi un ulcior de apă clocită la soare.
Recomandare: 20 Activități Antrenante cu Copilul în Casă
Împăratul a venit, şi-a gustat picătura de vin, şi-a grăit vorba către crâşmăriţa cea frumoasă şi şi-a făcut calea mai departe.
Floriţa nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile a muncit, sărmana de Floriţa, în întuneric, ascunsă sub pământ şi chinuită, şi flămânzită, şi batjocorită ca vai şi amar de ea!
Peste nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile, acuma de-a treia oară, iarăşi sosi vestea cum că împăratul vrea să treacă pe lângă crâşmă cum înainte de asta n-a trecut încă, adecă cu mare lucru şi treabă cu multă socoteală… Era ca astă dată nu numai copitele, ci şi cozile şi coamele cailor să fie aurite… şi fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici nu s-a vorbit… Era adecă să fie lucru mare şi împărătesc! Se zicea cum c-acuma vine şi feciorul împăratului, un voinic… voinic ca şi un fecior de împărat…
Crâşmăriţa? trei zile şi trei nopţi ea n-a stat în loc… în zorile de-a treia ziuă crâşma era mai curată decât ghiocelul şi crâşmăriţa mai chitită şi mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăşi cândva. Şi apoi, aşa cum era, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.
– Frumoasă sunt, oglindă?
– Frumoasă, zău! grăi căutătoarea, dar pe de-o sută şi de-o mie de ori mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţă ca şi fagurele topit, ochi ca şi nevasta unui împărat şi trup ca şi rouşoara de pe flori. Crâşmăriţa nu mai zise nici o vorbă, îşi înghiţi mânia, şi, plină de gânduri amare şi de necaz nestâmpărat, se aşeză pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-aştepte şi să vadă sosirea împăratului… Iacă într-un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzu din depărtare că vine, că s-apropie, c-acuşi s-ajungă ceva ca şi un nor strălucit.
Venea împăratul cu voinicii şi cu feciorul său, venea, însă, încât copitele cailor nici nu făceau colb şi pulbere, ci numai aşa… din strălucitul aurului celui mult simţeai cum că acuşi va să fie aici… Când crâşmărita şi oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură cum că de aici înainte nu e glumă şi râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toţii se sculară în picioare şi făcură adecă cum fac oamenii de treabă cînd are să fie lucru cu cinste şi mare… Poţi şti acuma ce e aceea când vine chiar împăratul cu oamenii şi cu feciorul său! Crâşmăriţa îşi tocmi cătrinţa, se scutură de colb şi se supse la buze; oamenii îşi luară pălăriile din cap şi se neteziră la păr… Iară Floriţa toca din război.
Abia fură gătiţi, până ce sosi şi împăratul şi năvăli cu ceata cea strălucită asupra crâşmei. împăratul, feciorul cel de împărat şi voinicii cei mândri se coborâră toţi cu toţii de pe cai, ziseră „bună ziua” şi băură vin de cela bun… După ce şi-au băut vinul şi şi-au zis vorbele, încălecară apoi şi se duseră încă mai repede decât cum au fost venit… De Floriţa… nimeni n-a întrebat, nimeni nu s-a îngrijit… Numai feciorului de împărat i se părea cum că nu e precum ar trebui să fie: cum că vinul nu e ca lauda, cum că, crâşmărita nu e ca vestea… Ce să faci însă? Şi el îşi dete pinteni la cal şi se repezi mai departe cu ceata cea strălucită…
După ce împăratul, voinicii şi feciorul de împărat s-au fost depărtat, crâşmărita chemă la sine pe Baba Boanţa, o vrăjitoare vestită, care era atâta de bătrână, încât ţinea minte când codrii erau ca iarba, munţii ca muşunoiul şi văile ca şi creţăturile la ea pe faţă… atât de bătrână era Boanţa… şi de când trăieşte n-a făcut alta decât vrăji şi alte lucruri ascunse şi nepricepute… Acuma era vorba ca să facă ce va face cu sărmana de Floriţa.
VIDEO. 88 Animaţii Scurte Premiate cu Oscar. Lista Completă 1931-2020
După multă vorbă şi îndelungată sfătuire, crâşmărița se înţelese cu Boanţa ca asta să lege pe Floriţa la ochi, s-o ducă în codru, să-i scoată ochii şi s-o lase acolo, ca s-o mănânce fiarele şi alte grozăvenii de acelea din pădure şi de prin guduroaiele întunecoase.
Mult sfat nu s-a făcut după aceea. Boanţa merse în pivniţă, legă pe Floriţa la ochi… si făcu precum i s-a fost zis.
Cînd ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde fiinţă ome nească n-a călcat de cînd e lumea, Boanţa scoase cuţitul cel mare, dezlegă legătoarea cea neagră de pe ochii Floriţei şi făcu, ca să-şi facă treaba… Abia privi însă la Floriţa în faţă şi în ochi, ea scăpă cuţitul din mînă şi stete uimită şi încremenită – cura stă omul cînd mare lucru i se pune în cale… Mulţi ani a trăit şi multă lume a umblat Baba Boanţa: pe Fio riţa n-a văzut-o decât odată… De frumoasă ce-o vedea, îi pă rea cum că nici n-o vede, ci numai şi-o gândeşte… Floriţa… sta şi ea uimită de ce vedea: ea – sărmana! – nu ştia ce are să i se facă, ce are să păţească.
Cum Floriţa şi Boanţa stăteau aşa uimite, deodată, ca din puşcă, sări o căprioară dintr-un tufar, şi cum sări, cum trecu pe lângă Floriţa, cum privi la ea, aşa privi, încât ochii amândoi, şi cel de-a dreapta, şi cel de-a stânga, îi săriră din cap şi căzură la Floriţa în poală.
Baba Boanţa mulţumi lui Dumnezeu cum că nu e silită să facă un păcat mare, luă ochii cei de căprioară şi-i duse, ca să spuie cârciumăriţei cum că i-a scos de la Floriţa din cap.
Floriţa rămase singură şi părăsită… Ce să facă? Porni încotro o duseră ochii şi norocul.
Multe zile şi multe nopţi a pribegit Floriţa aşa singură prin codru, fără s-audă grai pământesc, fără să vadă fiinţă omenească.
Numai din când în când i se ivea câte o fiară sălbatică în cale şi asta rămânea însă privind din depărtare, o urma o bucăţică de cale şi apoi se ascundea în tufele dese. Floriţa mergea cântând mai departe… Unde – nici ea singură nu ştia… Mergea… mergea…
Într-atâtea şi atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se dezvelea ziua din noapte, văzu cum că vede ceva, aşa ca ş-o casă, zărindu-se printre frunzele copacilor. Înaintea casei lucra un om ghebos ceva – nu ştiu ce – aplecat la pământ, dar lucra, încât nici cu trăsnetul n-ai fi putut să-l trezeşti de la lucru… Dar cum lucra? – nu ca altă lume. Toate le făcea întoarse şi sucite, ca şi omul adecă care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui… Mai înainte îl ciupeli şi numai după aceea îl opări cu apă fiartă – mai înainte îl drese şi numai după aceea îl ciupeli şi opări…
Cînd Floriţa văzu cât de necioplit mi se mişca ghebosul, ea nu se putu răbda ca să nu meargă să-l înveţe şi să-i ajute…
– Bun lucru, bădiţă! grăi Floriţa blând ca totdeauna…
Ghebosul privi îndărăt când auzi, aşa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriţei, şi când privi şi văzu ce vede… poate acuma fiecare să ştie ce trebuie să fie atunci când un ghebos priveşte în faţa Floriţei, Ghebosul scăpă şi cuţitul, şi puiul, şi toate le scăpă din mână, şi sta înaintea Floriţei, încât i se părea c-acuma nici nu e ghebos mai mult… Dar nici Floriţa nu sta la flori şi frunze! Ghebosul era atât de hâd, cât Floriţa de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pîrlit…
VIDEO. 70 Filme de Comedie Clasice Vechi de Hollywood la Început de Secol 20
– Ce ai de gînd cu puiul? ântrebă Floriţa după ce-i mai trecu ameţeala.
– Am să-l frig pentru tovarăşi, răspunse ghebosul cam cu jumătate de gură, ca omul din care scoţi vorba cu frică.
– Ce tovarăşi? îl întrebă Florica.
Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vrea să zică ceva şi nu ştie cum s-o scoată mai nimerit.
– Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inimă. Asta e casa celor doisprezece hoţi de codru. Ei s-au dus la hoţit, şi eu am rămas ca să le fac de mâncare.
Aşa e, doisprezece hoţi – hoţi de codru şi grozavi, cu căpitanul lor cel înfricoşat – au locuit în astă casă… Şi ştie toată lumea cum că hoţii de codru se spală în toată dimineaţa cu sânge de copil nebotezat şi sânge de fete mari, iar în faţă de om nu pot să privească pentru că simţesc junghi în spete, şi-n cap, şi pe toate laturile… Nu e minune, dar, dacă Floriţa a cam tresărit cînd a auzit vorbe atât de mari… Hei! dar Floriţa nu s-a înfricoşat – zău nu s-a înfricoşat, ci, cu vorbă veselă şi râs pe buze, a zis către ghebos:
– Un pui pentru doisprezece hoţi? Nici pe-o măsea n-are să le ajungă.
– Vezi bine că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul făcându-se şi el înţelept. Ieri le-am fript un juncan, şi ei m-au bătut c-a fost prea mult: astăzi ştiu că nu m-or bate.
– Iar azi te-or bate pentru că le-ai fript prea puţin… Aide ca să te învăţ eu ce, cum şi cât să faci, zise Floriţa sărind sprintenă, cum era ea, peste pragul casei.
Acuma tăie patru pui şi-i fierse, tăie doi purcei şi-i fripse, făcu o zămuţă bună şi caldă şi arătă ghebosului cum are să facă de aici înainte.
– Iacă aşa, dragul meu, şi aşa… şi aşa, – îl învăţa adecă precum învaţă o maică bună şi îngrijitoare.
Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoţii, ghebosul spuse Floriţei cum că să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc picioarele ca să nu cadă în mâinile hoţilor, căci el numai atunci va cânta din fluieraşul cel mic, care cheamă pre hoţi la prânz.
Floriţa găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curaţi, mai netezi, făcu casa, încât numai de-un drag să şezi în ea, apoi se puse la vorbă cu ghebosul şi vorbiră… vorbiră până ce uitară de hoţi, de fluieriţă, de toate.
În adâncul codrului hoţii începură să flămânzească, să se supere şi, care de care mai cu greu gând la inimă, să pornească către casă… Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz ţi-ai făcut!
– Ce se simte aici? întrebă Floriţa simţind ceva, ca şi când ar fi sânge sau aşa ceva…
– Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat. Vin hoţii! Fugi! Ba nu fugi, căci n-ai vreme de fugă… Ascunde-te sub pat.
Floriţa – de frică, ce să facă? – se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoţi de codru veneau tot unul după altul, şi încă din depărtare s-auzea cum ziceau că au să-l ucidă, să-i turtească, să-l taie bucăţele pre ghebosul… Cum nu? cînd ei răbdau de foame… ei… hoţi ca dânşii!
Ghebosul le ieşi în cale, ca să-i roage de iertare şi să le spună cum că le-a făcut mâncări bune.
– Să taci deloc! grăi căpitanul. Nu-mi prieşte mâncarea până ce nu mă spăl cu sângele tău.
După aceea intră în casă pentru ca s-aducă cuţitul cel mare; iară ceilalţi prinseră pe ghebos şi-l făcură nod. Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc; i se părea că astă casă netedă şi curată nu e a lui.
-Măi oameni! grăi către cei de afară, veniţi încoace!
– Ce e? întrebară cei de-afară.
Veniţi când zic!
Citește și: Vântul Curios. Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea | PDS #129
Când hoţii păşiră pe prag, ei priviră încă mai uimiţi decât căpitanul la casa lor… Aşa privind, le trecu de mânie şi iarăşi le veni foamea; se aşezară unul după altul la masă. Ghebosul, ca şi omul care era s-o păţească, se făcu sprinten, fugi la vatră şi intră cu mâncărurile în casă.
