Emil Gârleanu a fost prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist. Cea mai cunoscută operă a lui Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care relatează întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
ζ ♠ ζ
–
GÂZA
–
Calul suia, din greu, dealul. Nadușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lasă cu totul slobozi.
Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spanzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau într-una razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urcă rotunjit, că un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înalțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt.
Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, scoborând prin mijlocul pădurii, care începea să se arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericei străpungea seninul – în razele soarelui părea că pâlpâie și dansa că o flacără. Un vântuleț răcoros îi înfășura gâtul și crupa că într-o pânză udă. Își încordă mușchii și o luă în trap.
Deodată, răsărită că din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea țintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi târgul se arată din ce în ce, și calul, care mai venise o dată, întrezari, parcă, grajdul mic unde îl așteptaseră, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt.
Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura, cât de cât. Și-n fața lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă strașnic din iarba coaptă și că pentru dansul e un locusor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu mai era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta și la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până în poalele munților întunecați. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu șanțul pe o podișcă ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simți călărețul prăvălindu-i-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-și ia seama la mers.
Câmpul parcă îl mai înviora. Târgul rămăsese în urmă, la stânga; mergeau aiurea. Vedenia cu ieslea se șterse, cele dintâi căsuțe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. Câțiva purcei fugiră, guițând, din drum; un câine se luă după el lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tigvă plină cu apă pe umăr.
La poarta țarinei statură. Stăpânul sau se scoborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încalecă, îi aruncă dârlogii peste oblancul șeii ce-i încorda gâtul și porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâșmă. Pe lavițe, femei, moșnegi, și câțiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Îți recomandăm: Frunza Agățată. Poveste Terapeutică despre Importanța Călătoriei, nu Doar a Destinației
Stăpânul îl duse dindos, lângă un gard, și-i legă dârlogii de un par. Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulțime de poloboace pline cu hustile borșului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oțet. Spre crâșmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau. Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul. Deodată un zumzet ușor îi lovi auzul, și în aceeași vreme un fior îl furnică în tot trupul.
O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nară. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească dar fără veste un miros de câmp, de flori, i se împrăștie până în suflet și-l răcori ca un izvor. Gâza își scuturase aripele pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simți cum iese și pornește, sprintenă, cu piciorușele mărunte, în susul fruntei. Cu coada ochilor de-abia o zări, și strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea țintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezișul, pe lângă ochiul lui; o simți cum merge deasupra pleoapei, înfiorandu-l ușor, cum i se ridică pe gât, pe supt coamă, cum se șuie până sus, lângă ureche, și rămâne acolo, la umbră… Mulțumit, calul își apropie genele și dormitează.
Citește și: Gândăcelul. Poveste de Emil Gârleanu
ζ ♠ ζ
În fiecare duminică după-amiaza trimitem către abonaţii noştri Povestea de Duminică Seara, recomandarea noastră de poveste pentru momentele când cei mici intră în lumea viselor. Abonează-te la Newsletterul Gokid! pentru a primi povestea în fiecare duminică!
