La Povestea de Duminică Seara #123 de astăzi citim împreună Omida Mirmidona, o poveste pentru copii scrisă de Mediana Stan, ilustrată de Liviu Boar şi oferită de Revista Tuş. Copiii vor afla povestea tinerei prințese a omizilor, Mirmidona, conducătoarea Regatului Omizilor Verzi ce era mereu amenințat de lăcustele cenușii.
ζ ♠ ζ
–
OMIDA MIRMIDONA
–
Regatul Omizilor Verzi era amenințat mereu de lăcustele cenușii. Războaiele se țineau lanț iar 
pierderile erau mari de ambele părți. Omizile verzi stăpâneau din cele mai vechi timpuri un ținut vast cu livezi de meri iar lăcustele cenușii dețineau livezile vecine, de gutui.
Lăcustele se înmulțeau de la an la an iar livezile lor de gutui deveniseră prea mici pentru a le hrăni. Adesea făceau invazii pe teritoriile apropiate ronțăind copacii până la ultima frunză, pe când omizile mâncau cu băgare de seamă, ocolind bobocii florilor și lăsând rezerve de frunze, astfel că livezile lor erau mereu înfrunzite iar lăcustele își aținteau ochii asupra lor.
Cetatea omizilor, Boboc, se înălța chiar în mijlocul livezii. Fiecare familie avea câte un loc de refugiu între zidurile ei iar larvele erau crescute la un loc, într-o sală mare, pentru a fi protejate cât mai bine. Acolo omizile-doici le aduceau frunze crude și le înveleau cu plăpumioare verzi, să nu le fie frig.
Prințesa omizilor, Mirmidona, era o omidă tânără și fără experiență în conducerea regatului. Părinții ei, regele cel bătrân și regina mamă muriseră în ultima bătălie cu lăcustele cenușii. Nu numai ei pieriseră în acea luptă crâncenă. Marele general Șaptezeci-de-Picioare-pe-Cărare căzuse de asemenea sub sulițele lungi ale lăcustelor. Desigur că generalul nu avusese șaptezeci de picioare, omizile cu funcții de general primeau nume răsunătoare, potrivite cu rangul. Tiparul era un număr par, cel puțin douăzeci, urmat de picioare, urmat de un cuvânt cu rimă, iar numărul creștea din două în două picioare, în raport cu faptele de vitejie și bătăliile câștigate, fiecare picior însemnând câte o tresă.
Până în prezent, Șaptezeci-de-Picioare-pe-Cărare fusese singurul general care ajunsese să aibă treizeci și cinci de trese pe un umăr și treizeci și cinci pe celălalt!
După moartea părinților, prințesa Mirmidona își petrecea minutele în consfătuiri cu cei doi generali de rezervă și cei doisprezece consilieri, gândindu-se ce să facă pentru a salva regatul de lăcustele cenușii. Dar de trei ore dezbaterile se învârteau în jurul numelor. Cei doi generali, Douăzeci-și-Două-de-Picioare-Ușoare și Douăzeci-și-Patru-de-Picioare-Atotștiutoare susțineau că în ultima bătălie acumulaseră o mulțime de picioare dar cărăbușii observatori căzuseră din pomi și nu apucaseră să noteze.
Citeşte şi: Un Arici și Un Balon. Poveste Terapeutică despre Colaborare
– Să fie c’ar, spuse Mirmidona, numele voastre vor rămâne neschimbate până la viitoarea bătălie.
Acest lucru pricinui un val de rumoare din partea celor doi generali și a consilierilor care deveniseră extrem de obraznici după evenimentele ultimei lupte.
Prințesa îi privi uluită, buzele i se uscaseră și vru să se ridice să își așeze mai bine fusta dar generalul Douăzeci-și-Patru-de-Picioare-Atotștiutoare își ținea un picior pe poalele ei.
Îl îmbrânci cât colo iar el îi făcu o reverență în zeflemea. Ceru un ceai verde iar șambelanul îi rânji și îi spuse că a ajuns la fundul ibricului și trebuie să aștepte până fierbe altul.
Mirmidona era o omidă din cale-afară de drăgălașă și de subțire. Avea o fețișoară albă, cu pistrui roz și ochi mari, verzi, și tot timpul mesteca gumă, făcută din c’ei de pom. Două antene lungi, încovoiate mult în față îi tremurau pe cap. Era obosită și de abia se mai ținea pe piciorușe. Se ridică și spuse:
– Înainte de a mă retrage, domnilor, vreau să vă aduc aminte că eu sunt acum Regina și trebuie să mă respectați!
Adunarea făcu plecăciuni, iar după ce prințesa ieși, se auziră hohote de râs. Mirmidona se îndreptă spre camera ei dar se răzgândi și dete buzna înapoi în Sala Consiliului trântind ușa din toate puterile.
Îţi recomandăm: 35 Imagini Macro Incredibile cu Ochi de Animale
Pe neașteptate, își scuipă guma spre generalul impertinent, lipindu-i pe față o mască gelatinoasă. Începu a vorbi mușcător în timp ce candelabrul cel mare își zgâlțâia ciucurii de cristal.
– Omizi păroase și nerușinate! Regatul se află în impas și vouă nu vă stă capul decât la ranguri. Eu am drept de viață și de moarte asupra voastră, nu uitați! Dacă în unsprezece minute nu-mi prezentați un plan de apărare, vă dau cuvântul meu de regină că veți fi ridicați nu în rang ci în ștreang! Le aruncă o privire feroce, țintuind și cântărind pe fiecare în parte, și ieși la fel cum intrase.
Candelabrul mai jucă puțin, apoi căzu pe masa consiliului cu un zgomot asurzitor.
– Doamne! exclamă un consilier sfrijit și adus de spate, sub o trenă uriașă, grea de mere de aur. Vru să declanșeze iar ironia asupra prințesei dar generalii nu mai aveau nici un chef.
Imediat șambelanul le aduse ceaiuri tari, cu piper și se apucară să deseneze hărți de teren. Între timp o ceată interminabilă de furnici intră cărând borcănașe cu c’ei incolor și începu să reconstituie candelabrul fir de cristal cu fir de cristal.
De cum se trezi, Mirmidona alergă să examineze soluțiile generalilor. Era minutul mesei dar nu le îngădui să mănânce. Și nici nu se mai așeză în mijlocul lor, ci în capul mesei, pe un jilț din lemn de trandafir.
