Cea mai cunoscută operă a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care relatează întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor. Fascinația și dragostea sa pentru necuvântătoare se revarsă și din scurta poveste Pasăre de noapte, pe care ți-o oferim mai jos la Povestea de Duminică Seara #137.
ζ ♠ ζ
–
Pasăre de noapte
de Emil Gârleanu
–
O zi înabușitoare ca aceasta nu mai coborase Dumnezeu pe pamant. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojisera frunzele, iarba se macinase, pamantul se facuse cenușa. Izvoarele secasera; locul balților nici pas sa se mai cunoasca. Ici, colo, cate o șuvița de apa, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boala. Lighioanele padurilor umblau cu limba scoasa, sa gaseasca unde sa-și stampere setea. Atunci, unele din ele, o luara în sus, spre ținuturile înzapezite, unde nu le putea lipsi apa niciodata.
Până și buhna, cat era ea de greoaie, ca nu-și întinsese niciodata încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca și cum i-ar sufla mereu un foi în coșul pieptului, cu capul ei buhos și nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasare de zi, ca celelalte, și-a dezmorțit aripile și-a pornit-o la drum, sa gaseasca un izvor, un parau, sa bea o picatura de apa macar. Și cum nu era deloc deprinsa, își falfai aripile, dintru-ntai, de la un copac la altul, apoi de la o poiana la cealalta, pana ce a ajuns, în sfarșit, într-o alta padure. Decat se-ntunecase de-a binelea, cazuse noaptea, și peste o apa sa deie nici gand. Atunci a poposit pe-o craca, sa aștepte zorii zilei. Racoarea nopții o mai înviora.
Citește și: Când stăpânul nu-i acasă! Poveste de Emil Gârleanu
Dar cum statea așa, pleca puțin capul, și-n clipa aceea zari, chiar sub creanga pe care statea, cum stralucește ceva. Ce sa fie? se gandi buhna. Ochi de mața salbatica nu erau, fiindca nu erau doi. Atunci? zbura jos, și care nu-i fu mirarea cand simți pamantul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un șipot bogat în apa, și-acum nu mai izvora decat cate-o picatura pe care Dumnezeu o pastra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picatura ceea ca un ban de aur, caci, ca sa o gaseasca privighetoarea, Atotputernicul rasfrangea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gandit, dar de ce stralucește picatura ceea nu și-a dat bine seama, și, numai într-un tarziu, și-a închipuit ca uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetata însa, sorbi apa, și-n locul ei ramase pamantul întunecat, caci steaua nu mai avea unde sa se oglindeasca. Și mare-i fu mirarea buhnei cand nu mai zari lumina. Vasazica, ea o bause odata cu apa? Zburand înapoi pe craca, se gandi ce se gandi, și se hotarî… Daca sorbise lumina, trebuia și ea, la randul ei, sa lumineze. Poate ca Dumnezeu îi harazise darul asta sa mai înfrumusețeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei sa traiasca…
Îți recomandăm: Cel Mai Bun Părinte Există
De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, sa vada prin întuneric; și acuma de buna seama crede ca vede fiindca lumineaza dansa.
O fi și pedeapsa lui Dumnezeu, fiindca sorbise picatura de apa care se cuvenea numai privighetorii.
ζ ♠ ζ
În fiecare duminică după-amiaza trimitem către abonaţii noştri Povestea de Duminică Seara, recomandarea noastră de poveste pentru momentele când cei mici intră în lumea viselor. Dacă vrei să primeşti şi tu recomandările noastre, abonează-te la Newsletterul Gokid!
