Iar stomacul, după ce a înfulecat pâinea cu unt și ceaiul, a plecat și el, bombănind și furișându-se ca să nu-l vadă cineva și să se sperie, fiindcă un stomac care hoinărește de capul lui pe stradă nu e tocmai un lucru obișnuit pentru copiii cuminți care nu întârzie niciodată la prima oră.
Iar Puturica dormea fără griji dar și fără picioare, mâini și stomac. Nici nu-i păsa de asta, când urechile ei au început să strige, dar strigau foarte tare, că așa strigă de obicei urechile:
– Puturica, e opt fără douășlcinci! Te scoli… sau ce? Vrei să-ntârzii la școală iar? Puturica, auzi, Puturica…? Măi! Ești surdă…?
– Știți ceva? M-am săturat de voi! Plecați odată toți și lăsați-mă să dorm în liiiniiiiiiiiște!
Speriate, urechile au tulit-o spre școală, cu cercei cu tot iar Puturica a continuat să doarmă așa, fără mâini, fără picioare, fără stomac și fără urechi… Dormea dusă. După un timp, nu prea lung, limba ei a început să se agite. Nu prea știa cum să meargă și ea la școală și îi era frică să ia hotărâri așa, de capul ei, așa că, mai întâi, a încercat s-o trezească pe Puturica:
– Puturica! Heeei, Puturica, e opt fără douăzeci… Puturica…!
Citeşte şi:
Dar Puturica nu mai avea urechi, așa că nu avea cum s-o audă, iar limba n-a mai avut ce face: și-a luat inima-n dinți și a plecat și ea, lăsând-o să doarmă fericită. Păi ce mai conta acuma, dacă tot nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici stomac și nici urechi? Și-așa nu mai avea nevoie de limbă…
A mai trecut puțin și părul Puturicăi a început să dea târcoale în jurul capului. A văzut că urechile plecaseră și i-a venit și lui dor de ducă. S-a gândit cum s-o trezească pe Puturica și a început să tragă. A tras într-o parte, a tras în alta, pe urmă în sus și în jos, s-a tot opintit și s-a opintit dar Puturica nici gând să se trezească. Atunci nici părul n-a mai avut ce face și a luat-o și el repejor spre școală, plutind ușor, pe aripile vântului, și odată cu el zbura – mai greu, ce-i drept, dar voinicește, încercând să țină pasul, creierul Puturicăi. Care era și el destul de îngrijorat că o să întârzie la școală. Au ajuns exact la ora opt, gâfâind transpirați și s-au trântit în banca a treia de la perete, pe locul din dreapta, unde se aflau deja picioarele, mâinile, stomacul, urechile și limba.
Trebuia să intre domnul învățător și aveau emoții foarte mari să nu observe că Puturica nu era acolo. La opt fix ușa s-a deschis ușor și toată c’asa a tăcut. Copiii s-au ridicat în picioare și a intrat:
– Puturica!
Puturica a mers glonț către locul ei:
– V-am prins! Ați venit la școală fără mine! Păi să vă fie rușine, e foarte urât ce-ați făcut! Din cauza voastră era să întârzii. Habar n-aveți ce greu e să ajungi la prima oră fără picioare, mâini, stomac, urechi, limbă, păr și creier. Ia să văd, vă e rușine sau nu?
Dar picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul și creierul n-au apucat să spună nimic și nici să le fie prea rușine, fiindcă ușa s-a deschis din nou și a intrat de data asta chiar domnul învățător. Iar Puturica de-abia a avut timp să se așeze foarte-foarte-foarte repede în banca ei.
Păi în felul acesta, până la urmă, toți au scăpat cu fața curată. Iar asta a fost ultima dată când s-a întâmplat așa ceva. Vă jur, copii, de atunci picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul și creierul n-au mai plecat niciodată singure la școală fără Puturica, prietena mea.
Suntem bucuroşi să îţi prezentăm la Povestea de Duminică Seara încă una dintre poveştile prietenilor noştri de la Revista Tuş. Te invităm să îi vizitezi pentru a vă bucura în familie de poveşti, poezii, benzi desenate şi jocuri. Majoritatea poveștilor Revistei Tuș apar în trei formate: poveste ilustrată, poveste audio și poveste animată.
