Astăzi la Povestea de Duminică Seara #138 îți prezentăm cu bucurie un nou colaborator al rubricii. Actor, regizor, scenarist, poet, Adrian Munteanu a adunat in palmares 21 de premii nationale de interpretare, regie sau creatie literara. Nascut cu indarjiri de Leu si suflet de Fecioara intr-o zi de august 1948, langa curtea bisericii „Sfantul Nicolae” din Scheii Brasovului si, inspirand aerul vetust al stramtelor ulite pe care va fi calcat si diaconul Coresi, Adrian Munteanu a ajuns sa urmeze literele, desi a dorit – intial – sa fie actor, apoi muzician.
A facut toata viata lucruri frumoase, dar care nu raman. Pana spre 50 de ani, cand a dat in mintea copiilor scriind trei carti de basme in versuri, 365 de „nascoceli” pe care – amintindu-si de talente nefructificate – le-a citit singur la Radio Targu Mures timp de un an intreg. Apoi si-a alcatuit din aceste texte un spectacol, i-a facut regia, scenografia si ilustratia muzicala, l-a inghesuit intr-o valiza si a zburat dincolo de ocean, jucandu-l de unul singur timp de 2 luni in fata puilor de romani din cele mai importante comunitati canadiene.
Recent Adrian a început să adune toate darurile primite atât ca poet (15 cărți publicate), cât și ca actor, și a lansat un canal de Youtube ce oferă câte un videoclip pe săptămână, o video-poveste pe muzică, cu imagine și particularitatea unică a autorului în calitate de interpret, într-o lectură expresivă actoricească și profesionistă.
Înainte de ați oferi cele 3 povești cu morală în versuri îți oferim mai jos o introducere oferită de autor la seria în versuri POVEȘTILE lui ADRIAN:
INTRODUCERE ÎN POVESTE
M-a întrebat un puşti, la fel ca voi,
De ce scriu basme, pentru ce anume ?
Am dat cumva secundele-napoi
Şi vreau mai tânăr să mă văd în lume ?
Nici pomeneală. Anii nu se-ntorc.
Nu eşti decât aşa cum ţi-a fost scris.
Nici nu gândesc ca lacrimi eu să storc
Din ochii vostri, căutând un vis.
Eu basme scriu, pentru că-i iarba verde
Şi cresc copacii zilnic, către nori.
Admir o floare. Trupul ei se pierde
În ploile ce mă cuprind în zori.
Nu-i rău când ploaia vine la fereşti ;
Sunt semne că natura mai respiră.
Atunci rămân în casă, scriu poveşti
Şi tot ce văd afară mă inspiră.
Scriu basme, căci pisica cea blajină
Îmi place să o văd cum se răsfaţă,
Pentru că-i blândă ziua cea senină
Şi-ţi vine-aşa, un straşnic dor de viaţă.
Apoi să ştiţi, eu pălăria scot
În faţa buburuzei ne-nsemnate.
Nu o strivesc, rău să îi fac nu pot,
Iubesc şi flori şi păsări, chiar pe toate.
Vă spun că-mi pasă şi vă spun că-mi place
Să scriu poveşti pentru al vostru joc.
Aşa ramân şi pot trăi în pace
Şi, drept să spun, nu sunt mâhnit deloc.
Şi dacă toate-acestea le iubesc
Şi visele sunt vise, cerul cer,
Sunt semne că pe lume eu trăiesc
Şi sunt bogat, căci visele nu pier.
Aş vrea să vă mai spun, iubiţi amici :
În basme cred, în toate împreună.
Mă prind în jocul lor, le simt pe-aici,
Căldura lor ne farmecă, ne-adună.
Să ştiţi copii, că nu eşti fericit
Şi mulţumit nu poţi să fii un pic,
Dacă un basm pe lume n-ai iubit.
Nimic nu eşti, de nu iubeşti nimic.
……………..
În lada asta am ascuns poveşti.
Le-am născocit pe rând pe fiecare.
Rămâi copil, şi dacă îţi doreşti,
Cu ele vom porni prin lumea mare.
Sunt fericit cu voi şi lada plină.
Vreţi să înceapă basmul imediat?
El vă aduce-n suflete lumină.
Puneţi-vă cu toţi pe ascultat.
♥
3 Povești cu Morală, în Versuri
Poveștile lui Adrian
–
PURCELUL
În lumea asta multe-s de mirare.
O astfel de poveste vreau să spun.
Un purceluş ce se-odihnea la soare
Cel mai frumos se crede şi mai bun.
Văzând că-i alb, precum e ghiocelul,
Gândindu-se apoi că e isteţ
Şi prea curat crezându-se purcelul,
A hotărât să plece din coteţ.
Cum să mănânce-n rând cu nespălaţii ?
Mai bine să se ducă printre oi.
Acolo, cu berbecii lui, fârtaţii,
Va sta la umbră, printre ierburi moi.
Zis şi făcut. Sus, unde-i stâna pusă,
Ajunge purceluşul obosit.
E fericirea între oi nespusă.
Cum l-au văzut, îndată l-au primit.
Mai bine de atâta nu se poate.
Avea purcelul brânză, lapte, zer.
Gusta cu poftă din mâncăruri toate,
Dar apăru un lup cu dinţi de fier.
Cum a văzut purcelul, n-a mai stat
S-aleagă lupul alte bunătăţi.
Era rotund, doar bun pentru mâncat
Purcelul, printre alte vietăţi.
Prietenul acuma se cunoaste.
Când se repede lupul spre purcel,
Turma de oi ce liniştită paşte
A şi fugit. E lupul doar cu el.
S-a apărat godacul cât mai bine,
A dat cu râtul , să nu-l nimerească,
Scăpând de lup ce-n colti nu-l poate ţine.
A stat apoi purcelul să gândeasdca :
Atâtea oi. Curaj nu se găseşte.
M-au părăsit şi s-au ascuns de zor.
Între ai mei, n-aş fi rămas, fireşte
Singur şi mic şi fără ajutor.
Cât a putut, în fugă a pornit
Şi în coteţ s-a-ntors , cu mare greu.
*
M-ai bine în noroaie tăvălit,
Dar să rămîi printre ai tăi, mereu.
BARZA
Venise toamna, cu hlamidă rece
Peste păduri cu frunza tremurată.
O barză hotărăşte să nu plece,
Să vadă ea zăpada cum arată.
Se-nşiruie suratele şi pleacă
Iar barza rade-n cioc cand le-a văzut
Gandindu-se ce greu aveau să treacă
Si ce efort va trebui facut.
Nu prea parea, dar toamna a fost lungă,
Iar barza zi de zi s-a bucurat
Că peste toate îi e dat s-ajunga
Stapână, vieţuind ca-ntr-un palat.
La urmă vremea a-nceput sa-şi schimbe
Faptura. Cerul atarna cam greu
Si cheful ca prin ploaie sa se plimbe
Inaripata nu-l avea mereu.
Incepe ea sa simtă frig de iarnă
Şi lapoviţa cu a ei plimbare
Pe suflete oprindu-se să cearnă
Si se mira de-a timpului schimbare.
Vifor cumplit porneşte într-o noapte,
Răstoarnă tot şi spulberă în vânt,
În urlete se schimbă blânde şoapte,
Troiene se înalţă pe pământ.
În duşmănie viforul atacă
Şi smuge barza, de frig tremurând
Purtând-o ca pe haina cea săracă,
În zvonuri de pustie alergând.
Când vine dimineaţa, mohorâtă,
O barză îngheţată nu mai poate
Să-şi mişte aripa, în câmp pierdută.
Ninsoarea cade iar din ceruri toate.
E zgribulită barza şi gândeşte
Că a greşit neascultând chemarea
Suratelor. Apoi pierdut priveşte,
În timp ce simte că e grea suflarea.
Un strop de soare singur a căzut
Pe campuri, când din cer dispare luna.
O barză, pe un lan necunoscut,
Închide ochii, pentru totdeauna.
Citește și: 5 Povești Scurte și Amuzante cu Păcală | PDS #142
TREI BOI
Trei boi s-au dus odată la păşune.
Era o toamnă lungă şi târzie.
Nu mai găseau nimic ca să adune
Şi-n toamnă fericiţi cu toţi să fie.
Dar într-o zi cu-n lup s-au întâlnit.
Văzându-i că stau singuri să îndure,
Şi-a zis norocul lui că a venit
Şi se gândea pe unul cum să-l fure.
Nu reuşea, căci boii se strângeau
Unul în altul, ameninţători,
Cu coarnele de rele se fereau.
Iarba scădea şi brumă e în zori.
Lihnit de foame, lupul îi pândeşte
Şi într-o zi, pe cei mai mici de fel,
Jupânul lup pe-un deal îi întâlneşte.
Se-apropie şi le vorbi astfel :
Va ninge în curând. Boul cel mare
Nici pic de iarbă nu va mai lăsa
S-aveţi şi voi. Vă cer o renunţare.
Daţi-mi-l mie şi îl voi mânca.
Astfel lupul mâncă boul bătrân.
După un timp din nou îi cerceta.
Cei doi nu se despart, lipiţi rămân.
Lupul vorbi spre cel mai mic aşa :
Nu mai e mult şi o să ningă iar.
Dă-mi-l pe-amicul tău, nu şovăi
Şi toată iarba vei avea în dar.
O să-ţi ajungă până va-nfrunzi.
Cel mic se lasă păcălit.Apoi
Lupul flămând din nou la el veni :
Carnea s-a dus şi am rămas doar noi.
Să te mănânc acum va trebui.
Degeaba i-aminteşte micul bou
Că au avut o vorbă, a promis.
Acelaşi lucru s-a-ntâmplat din nou.
Au fost trei boi ? Poate a fost un vis.
*
Despre-ntâmplare îmi dau cu părerea
Şi spun ce spune altfel chiar şi cartea :
Unirea face orişicând puterea,
Iar dezbinarea va aduce moartea.
Citește și: Cine mi-o tot fura papucii? Povestire de Domnița Poveștilor cu Har | PDS #155
