Pe o cîmpie
Mare, bogată,
Urmă odată
O bătălie
Aspră, cumplită, neasemănată,
Încît cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luară știre;
Lacomi de pradă, ei năvăliră,
Și cu grăbire
Aci sosiră.
Și după ce mîncară, și după ce băură
Mult sînge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cînte cina lor.
Barza cea simțitoare,
Care pe om iubește
Și-n preajmă-i se nutrește,
Văzîndu-i, de departe
Le strigă: „Cum se poate
Așa nerușinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
Mumele își plîng fiii;
Izvorul bogăției,
Cîmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopați,
Și cîntați!“
— „D-aceasta ne iertați —
Răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cît îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Și mult ne-am îngrășat.“
Acei ce de a țărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară,
Ce prin trădări, basețe, sînt astăzi mari, bogați,
Poate și decorați,
După a mea părere, sînt corbi nerușinați.
Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o țară
De tot imaginară)
La noi să află oare astfel de muritori?
Dacă aveți de oameni idee așa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.
(„Concordia“, 12 martie 1857)
Îți recomandăm:+200 Cele Mai Cunoscute Fabule pe Înţelesul Copiilor
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice.
