Săniuţa a fost curăţată cu o soluţie specială pentru lemn şi scoasă la aerul rece, să-şi intre în formă. “Ce bine este! Aer proaspăt pentru celulele mele lemnoase!” spuse fericită, privind cerul înstelat. “Ce dor mi-a fost de voi: stele, lună, ramuri, nea.” În curând, obosită şi emotionată, a aţipit.
Zorii zilei îi gâdilau lemnul lustruit. Era ca şi nouă. Se simţea pregătită să alerge mult şi bine. De abia aştepta să demonstreze că e în formă.
Nici nu a terminat de gândit, că Rareş şi Ina au şi sosit lângă ea.
– Pregătită de peripeţii, săniuţa mea? zise zâmbind voios, băiatul.
– Bineînţeles, răspunde săniuţa, deşi ştia că nu poate fi auzită. Şi am o mare surpriză pentru voi! O să vedeţi cât de curând.
Ina şi Rareş s-au suit pe săniuţă şi au pornit în sus, pe stradă. La colţul străzii, săniuţa a făcut curbă spre dreapta.
– Hei, dar unde ne duci? Nu avem voie să ne îndepărtăm prea mult azi, strigă Rareş.
– Nu vă faceţi griji, sunteţi în siguranţă, spuse săniuţa.
La două străzi mai sus, era un orfelinat. Săniuţa ştia despre el, aşa că, a ajuns în faţa lui şi s-a oprit. Copiii se uitau trişti pe ferestre. Pentru ei nu exista Moş Nicolae şi Moş Crăciun.
Rareş şi Ina îi priveau tăcuţi, şi într-un târziu le-au făcut semn cu mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieţi, cam de aceeaşi vârstă cu Rareş.
– Vreţi să faceţi o tură cu săniuţa? întrebă încet, Rareş.
Cei doi s-au privit miraţi şi au răspuns în cor:
– Mulţumim, ne-ai făcut o mare bucurie.
Săniuţa alerga năstruşnică purtând fericită cei doi copii, care de mult nu se mai bucuraseră de o asemenea plimbare. Săniuţa era încântată de chiotele vesele şi de râsetele celor doi băieţi.
La oprire, înainte de a-şi lua rămas bun, Rareş le spuse:
– Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moş Crăciun va lăsa ceva şi pentru voi. Promit că mă întorc la voi. Ce spui Ina?
– Da, sigur vom împărţi dulciurile şi cadourile cu voi, răspunse Ina, emoţionată.
Zâna Timpului a oprit imaginea.
-
Credeţi că aşa veţi proceda anul acesta?
-
Da, bineînţeles că da… rosti Rareş.
-
Sigur aşa vom proceda, spuse Ina, cu privirea în pământ.
Zâna apăsă pe telecomandă şi filmul porni din nou.
Ajuns acasă, Rareş se duse direct la pod, şi scoase toate jucăriile abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său, le-au reparat, le-au pus în saci şi a doua zi, ştia ce are de făcut cu ele.
– Mulţumesc, zise Castelul Turn, în timp ce era transportat pe săniuţă spre orfelinatul de băieţi.
– Cu mare drag, răspunse săniuţa. Orice vis, când crezi în el se îndeplineşte. Şi asta, mai ales în preajma Crăciunului.
Castelul Turn a petrecut zile multe şi fericite alături de generaţii de copii.
Săniuţa, peste câţiva ani, i-a devenit parteneră de poveşti la orfelinat.
– Interesant film…. ne-a fost de folos. Mulţumim Zâna Timpului, grăi Ina, în timp ce pleoapele îi deveneau din ce în ce mai grele.
*
Fiecare dintre noi ajunge acolo unde îşi doreşte. Trebuie doar să creadă în forţele proprii şi să nu se lase influenţat de cei din jur, uneori răi şi invidioşi.
Citeşte şi: Povestea Anotimpului Uitat. O Poveste de Alina Nelega
Suntem bucuroşi să îţi prezentăm la Povestea de Duminică Seara o nouă poveste oferită de Claudia Groza Lazăr. Te invităm să îi vizitezi blogul pentru a citi poveşti sau a comanda cărţi şi poveşti personalizate!
