La Povestea de Duminică Seara #131 de astăzi citim împreună partea a doua a poveştii Omida Mirmidona, o poveste pentru copii scrisă de Mediana Stan, ilustrată de Liviu Boar şi oferită de Revista Tuş. Copiii află continuarea poveştii tinerei prințese a omizilor, Mirmidona, conducătoarea Regatului Omizilor Verzi ce era mereu amenințat de lăcustele cenușii. Citeşte aici partea întâi.
ζ ♠ ζ
–
OMIDA MIRMIDONA
– partea a doua –
–
Mirmidona se înfățișă generalului Gudron. Acesta le spuse lăcustelor-soli aliniate în fața lui, fără a-și dezlipi privirea de pe ea:
– Mergeți în Boboc și spuneți că le vom elibera regina în schimbul a două… o mai cântări puțin pe Mirmidona… patru livezi de meri.
Regina vorbi plină de aroganță și dispreț, mestecând:
– Ar trebui să le faceți o propunere mai realistă, deoarece omizile mele sunt prea deștepte ca să-și cedeze teritoriile în schimbul unei regine…
– Taci, larvă!
Era o jignire de moarte. Mirmidona se înfurie și își scuipă guma pe fața lui Gudron într-o mască vâscoasă și greu de dezlipit. Doamnele lăcuste, oripilate, comentară că Mirmidona “e atât de îngâmfată că nu-și mai încape în piele”. Nici nu bănuiau cât adevăr se afla în acele cuvinte.
Gudron trebui să stea cu fața la foc ca să i se moaie c’eiul în timp ce s’ujitorii îl trăgeau de barbă și-l răzuiau cu lama. Iar pe Mirmidona o duseră în Turnul Stacojiu și o țineau acolo cu o frunză și o picătură de apă pe oră. Odată cu masa intra lăcusta-călău împreună cu trei lăcuste-soldați și țintuiau cu acul de zid câte un fluture monarh, iar ea își scuipa guma pe fața călăului sau scotea la soldați o limbă interminabilă.
De patru ore Mirmidona stătea la masă pe scaunul ei, neclintită, cu spatele la peretele plin cu fluturi străpunși. Lăcustele îi vorbeau dar nici nu întorcea capul. Călăul și soldații își făceau semne și se întrebau: “Ce-o fi pățit de nu ne mai scuipă?”
Văzând că omizile nu trimit nici un răspuns, ca și cum nu le-ar păsa dacă regina lor ar fi țintuită între fluturi, Gudron trimise o solie în cetatea lor, condusă în lipsa Mirmidonei de generalul Salt-pe-Floare. Ajunși în sala de primire, solii se opriră și holbară niște ochi cât gutuile deoarece pe tronul de aur stătea solemnă nimeni alta decât regina Mirmidona, cea întemnițată în turn!
Solii se întoarseră în salturi și îi povestiră lui Gudron ce-au văzut. Acesta urcă în turn, o prinse pe Mirmidona în labe, și văzu că regina era goală pe dinăuntru! Năpârlise și fugise cu ajutorul unor aripi de fluture. Clocotind de furie, el declanșă o ambuscadă iar lăcustele lui îl răpiră pe Salt-pe-Floare și-l închiseră în turn, în locul Mirmidonei, cu supraveghere permanentă, după ce îl controlară în gură.
Mirmidona trimise la generalul Gudron un alai de douăzeci de soli cu o epistolă care suna astfel:
“Dacă aveți curaj să vă luptați cu mine cu sulița și vă înving, îl veți elibera pe Salt-pe-Floare, dacă mă învingeți Domnia Voastră, vă cedăm două livezi.”
“Nu!”, trimise epistolă generalul, “Dacă înving eu, primiți să-mi fiți soție”.
“Așa să fie!“, răspunse ea.
Peste o oră, oștirea omizilor verzi și oștirea lăcustelor cenușii se aliniară față în față, la mare distanță una de alta, între livezi, pentru a vedea înfruntarea dintre regina Mirmidona și generalul Gudron, amândoi cu platoșe și coifuri.
Mirmidona nu așteptă ca generalul să se apropie, ci își aruncă sulița și îl țintui de un trunchi de copac.
– Acum, spuse Mirmidona către locțiitorul lui Gudron, lăcusta subgeneral, eliberați-l pe Salt-pe-Floare!
Lăcusta subgeneral salută și spuse:
– Generalul Gudron trebuia să-l elibereze. Așa scrie în epistolă, or, dacă e țintuit, nu-l mai poate elibera.
– Cum? Se înțelege că dacă va fi învins sau mort, lăcustele îl vor elibera.
Lăcusta subgeneral desfăcu epistola reginei, pe care o purta făcută sul, la brâu, și-i arătă cu laba înmănușată:
– Nu ați specificat cazul în care generalul Gudron ar fi mort…
Mirmidona căzu pe gânduri… Hmm… Găsiseră un pretext. Cine era atât de viclean în Regatul Lăcustelor Cenușii?
Omizile tropăiau în loc de nerăbdare. Iar căpitanul Gros-Pufos sună atacul în timp ce generalul Douăzeci-și-Două-de-Picioare-Ușoare strigă:
– Fraților, s-ar putea să fie ultima noastră bătălie. Pentru regina Mirmidona, înainteee!
Atât așteptară omizile. Se luptară cu o plăcere feroce aruncând sulițele și țintuind lăcustele de copaci.
Lăcusta subgeneral căzu prizonieră și fu târâtă în fața Mirmidonei. Îi scoaseră coiful și… era generalul Gudron:
– Ha, ha! Și mie îmi place să mă joc, regină!
– Lașule, se auziră voci mânioase, n-ai avut curaj să te lupți cu o femeie.
Mirmidona își bulbucă ochii asupra lui și își frecă două perechi de mâini.
– Să mergem în sala de consiliu, să decidem ce facem cu dânsul! Regina intră în sală și văzu că erau doar jumătate din consilieri.
– Dar unde e restul consiliului?
Generalul Douăzeci-și-Două-de-Picioare-Ușoare îi arătă, alb la față, un șir de saci verzui atârnați de ferestre.
– Au intrat în crisalide!
Pe jos erau împrăștiate hainele lor.
