În câteva minute, Hart fu așezat pe o targă și echipajul îi acordă primul ajutor.
– O să fie bine, copii, stați liniștiți. Va fi preluat imediat de o echipa de veterinari de la Wild Rescue Center. Am înțeles că tatăl tău a fost anunțat Ewa, și că e pregătit. Vă ducem și pe voi la popas?
– Da, cred că vom veni și noi, nu-i așa Silvan? întrebă Ewa.
– Putem merge, zise Silvan.
– Evan… Ewa, poți să afli dacă Evan e bine? întrebă cu voce stinsă cerbul.
– Îți promit că îți dau de știre, Hart. zise în șoaptă Ewa. Acum stai liniștit și fă-te bine repede. Vom veni să te vizităm, o să vezi, zise Ewa mângâindu-l. ”Of, gândi Ewa. El e rănit și își face griji pentru alții. Ce bun e! Cine știe pe unde o fi nemernicul ăla de Evan, care zice că e prietenul lui! Și mașina asta, care nu merge mai repede!”.
Citeşte şi: Detoxifiere de primavara: moft sau necesitate?
Dar mașina mergea cu viteza maximă cu care o mașină putea merge pe un teren accidentat, transportând un rănit. Silvan se uita pe fereastră, încordat, de parcă urmărea ceva. La un moment dat, strigă: ”Opriți aici”.
Ewa privi repede în direcția în care se uita Silvan, încercând să înțeleagă. Nu văzu nimic special, doar un copac prăbușit, culcat, cam la 30 m distanță.
– Ce s-a întâmplat, de ce să oprim? întrebă intrigat unul din echipaj.
– Un accident, opriți, strigă Silvan.
Mașina se opri și Silvan sări din ea, alegând spre copacul prăbușit. Ewa fugi după el și când ajunse suficient de aproape, zări un cerb prins sub copac.
– Aici! strigă Ewa câtre echipaj. Avem un cerb rănit! Apoi către cerb: Evan? Unde te doare?
Cerbul rămase o clipă mut, apoi spuse:
– Cred că delirez…
– Nu delirezi deloc. Evan, nu avem timp de discuții acum. Eu sunt Ewa. L-am găsit pe prietenul tău Hart, e în mașină. Acum o să fiți amândoi salvați.
– Hart? E bine? E aici? făcu Evan încercând fără rost, să se ridice. Ah, coasta mea!
– E bine, veți fi bine amândoi! zise Ewa.
Vezi şi: 3 Activitati Creative cu Iepurasi
Când echipajul reuși să-l elibereze pe Evan, toată lumea răsuflă ușurată. Unul din baieții din echipaj îl privi intrigat pe pe Silvan, și zise:
– Nu înțeleg cum l-ai văzut, era imposibil de văzut din unghiul ăla.
– Nu știu. Adevărul e că nu eram sigur, zise Silvan ridicând din umeri.
– De aici mai departe noi mergem pe jos până la popas, zise Ewa. Aveți nevoie de spațiu în mașină pentru doi cerbi, așa că mulțumim, de aici încolo ne descurcăm, nu-i așa, Silvan?
– Sigur! Mulțumim pentru ajutor și mergeți la centru cu ei cât mai repede! O zi bună! zise Silvan.
– O zi bună! zise Ewa și flutură mâinile în semn de rămas bun.
Mașina se îndepărtă de ei cu viteză. Prin geamul din spate, cu nasul lipit de geam, Ewa și Silvan zăriră pe tipul curios din echipaj, uitându-se lung la ei.
Cei doi izbucniră în râs. Reușiseră! Îi salvaseră pe amândoi.
– Cum ți-ai dat seama de fapt unde era Evan? întrebă curioasă Ewa.
– În timp ce Hart tot vorbea de Evan, am avut o viziune cu copacul căzut. Nu puteam fi sigur, dar când am văzut pe geam copacul, am știut.
– Chiar facem o echipă fantastică, zâmbi Ewa și ochii ei verzi sclipiră puternic.
– Facem, zise Silvan privind-o drept în ochi.
– Ne întoarcem la popas? Avem destule poze sau mostre?
– Vorbești cu omul care trebuie, nu? râse Silvan.
– Știi, când vom merge să-i vizităm pe Hart și Evan, va trebui să-mi cer scuze lui Evan. Eu m-am gândit la ce era mai rău, chiar am crezut că Evan l-a părăsit pe Hart. Cred că noi, oamenii, nu mai credem în bunătate. Sau ne temem prea mult, și facem numai scenarii negative. Puțină bunătate și mai multă încredere nu ne-ar strica. Uită-te la Hart, el nu și-a pierdut încrederea în prietenul lui. Și uită-te la Evan, el a căutat ajutor pentru Hart, nu l-a abandonat. Doar că a avut și el nevoie de ajutor.
– Da, ne grăbim să tragem concluzii, fără să știm de fapt ce s-a întâmplat. Asta îmi amintește de un băiat cu care mă împrietenisem pe când locuiam în Madeira. Ne jucam împreună în fiecare zi și ne distram bine . Într-o zi, cam după vreo săptămână de când îl cunoscusem, a venit la noi în vizită și părea fără chef, supărat… Am încercat să-l fac să se distreze, dar el era morocănos. M-am supărat pe el și i-am spus că dacă o face pe interesantul poate să stea acasă la el. Și pe el de fapt, îl durea un dinte. Dar eu am presupus ce mi se părea mie mai rău. În loc să-l întreb direct ce are și să văd dacă pot să-l ajut, m-am grăbit să cred ceva rău despre el. Mi-am învățat lecția . De atunci, nu mai trag concluzii până nu aflu direct de la sursă care este explicația.
– Bravo ție, spuse Ewa. Ai fi un bun reporter, cred.
– Apropo, pădurea mi s-a părut cam ciudată azi, zise Silvan.
– Și ție? se miră Ewa. Eu nu înțeleg de ce am întâlnit așa puține animale. Parcă se ascunseseră, Oare le se temeau de ceva?
– Cine știe…
Ajunseseră aproape de popas. Era timpul pentru masa de prânz și întâlnirea echipelor. Erika și Paul îi așteptau pe o bancă. Ciudat, dar chiar vorbeau unul cu celălalt.
– Iată-i și pe cei doi eroi, făcu Erika cu ironie. Ați salvat doi cerbi, ce mai contează niște licheni și frunze pentru voi, nu?
Se pare că vestea salvării cerbilor le-o luase înainte și toți îi priveau curioși.
– Vai, Erika, făcu Silvan ironic. Dar facem totul pentru pentru gloria echipei! Ia uite ce avem noi pentru tine, zise el și scoase din rucsac o mulțime de plicuri cu mostre și aparatul foto. Cred ca sunt vreo 30- 40 de poze aici. Dacă ai vreo întrebare, să mă întrebi te rog, sunt specialist! adăugă el și îi făcu cu ochiul.
– Când ai apucat să faci și asta?! șopti mirată Ewa.
– Nu ai spus tu că nimeni nu se pricepe mai bine decât mine la copaci? zise Silvan zâmbind.
– Ooooh! făcu Erika adunând febril mostrele. Tocmai mă resemnasem că nu o să luăm niciun premiu!
– Și ce bine îți stătea resemnată… mormăi Paul.
– Uneori premiile sunt altele decât cele la care ne așteptăm, spuse Ewa. Dar asta nu înseamnă că nu sunt valoroase. Uite, chiar dacă nu câștigăm premiul ăsta azi, eu simt că am câștigat ceva azi și că ziua asta a adus ceva bun. Voi nu aveți nimic pentru care să fiți recunoscători zilei de azi?
Cei doi se priviră încurcați.
– Ba să știi că eu unul am, zise Paul. Recunosc că m-am distrat azi mai mult decât de obicei. Toată treaba asta cu lichenii și copacii a fost bună până la urmă. Am avut ceva de furcă cu Erika până s-a mai calmat, dar una peste alta, ne-am înțeles, nu Erika? întrebă Paul.
– Mă rog, nu mă plâng… făcu Erika, înroșindu-se.
– Ce bine ar fi să ne bucurăm în fiecare zi pentru ce a fost bun în acea zi! Decât să ne concentrăm pe ce a fost rău…. Oricum, de multe ori s-ar putea să judecăm greșit, nu-i așa? adăugă Silvan.
– Mda, zise Ewa, gânditoare. Când îi judecăm pe ceilalți, ne credem mai buni decât ei…Mai bine ne-am lămuri întâi cum stau lucrurile și apoi am trage concluziile. Mereu putem alege ce răspuns să dăm cuiva și ar fi bine să alegem un răspuns bun.
Domnul David strigă adunarea. Cele 5 grupe erau acum prezente în formație completă.
– Mergem la masă, copii, zise domnul David. Apoi vom vedea care este echipa câștigătoare.
Soare, prieteni, aventuri… gândi Ewa. Ce nevoie am de alte premii? Am reușit să facem bine, să fim de ajutor… A fost o zi minunată! își zise Ewa, plină de recunoștință. Uite așa ar trebui să se încheie orice zi…
[
Suntem bucuroşi să îţi prezentăm la Povestea de Duminică Seara seria Poveştile Ewei, oferită de Miheala Coravu, fondatoarea proiectului Terapia cu Poveşti. Până la următoarea poveste pe care o vom publica din serie, dacă copilul tău este nerăbdător puteţi găsi continuarea aici.
Când aveam vreo zece ani, eram atât de fascinată de lumea poveștilor, încât am întrebat-o mirată pe mama de ce oamenii mari nu citesc povești. Răspunsul mamei m-a făcut să realizez că din păcate da, adulții chiar nu își mai dau seama cât de importante sunt poveștile pentru copii, pentru că ei trăiesc în altă lume, și în lumea asta au uitat ce înseamnă să fii copil. ”Atunci, când voi fi mare, voi scrie eu povești pentru copii!” mi-am zis eu, hotărâtă. ”Dar până atunci, nu trebuie să uit cum gândesc și simt copiii!”. Bineînțeles, firul vieții a avut grijă să facă multe bucle până să-mi reamintească de această promisiune făcută mie, când eram copil. Pentru că între timp eu ca și alții, intrasem în lumea serioasă a adulților și uitasem cum gândesc și simt copiii. Dar viața a găsit o cale prin care mi-a amintit cât de important e să empatizezi cu copiii.
Cred în puterea terapeutică a poveștilor și de aceea, poveștile mele nu vor fi niciodată simple povești. Poveștile combină inteligența emoțională cu NLP, așa încât mesajele și modelele transmise lucrează mai departe, în subconștientul copilului. Aștept cu drag copiii la Atelierele de povești pe care le organizez și îmi doresc ca tot mai mulți copii să fie puternici și echilibrați, să devină mai curajoși, isteți, încrezători în propriile forțe și cu valori bine ancorate în viață. Și am convingerea că acest lucru e posibil! [Mihaela Coravu]
