La Povestea de Duminică Seara #45 de astăzi citim cea de-a noua parte a seriei Poveştile Ewei de Mihaela Coravu, fondatoarea ”Terapiei cu povești”, un proiect care promovează terapia subtilă de explorare a subconștientului și vindecare a posibilelor fobii și convingeri negative, prin povești.
Terapia lucrează atât în mod pasiv, prin lectura poveștilor pe diverse teme generale, cât și activ, prin crearea de povești personalizate. Într-o abordare nouă în România, terapia cu povești vine cu o concepție unică prin crearea unor povești originale. Poveștile conțin tehnici de Programare Neuro Lingvistică utile pentru depășirea unor blocaje mentale, contribuind la dezvoltarea armonioasă și echilibrată între mental și emoțional, propunând modele și soluții la provocările vieții contemporane.
–
ζ ♠ ζ
–
Poveștile Ewei
–
Vino în lumea poveştilor fermecate, o lume în care vei face cunoştintă cu Ewa, o fetiţă de opt ani care poate comunica cu animalele.
Reaminteşte-şi partea a opta: Poveştile Ewei: Cap. 7. Delfinul, țestoasa și anghila. Rolurile pe care le jucăm | Poveste terapeutică NLP
Citeşte seria de la început: Poveştile Ewei: Prolog. Începuturi
–
Cap. 8. Jderul, bursucii și Lupul Alb. Cum să răspunzi la provocări
–
Autobuzul urca pe serpentinele Gran Montana cu oarecare greutate, lăsându-se puțin când într-o parte, când în cealaltă. O ușoară senzație de greață puse stăpânire pe Ewa, dar reuși să o depășească. În fond, abia așteptase excursia asta! Silvan moțăia lângă ea, cu capul ușor lăsat într-o parte, mijind din când în când ochii pe geam. Urcau spre platoul munților și verdele pădurilor reflectate în geamurile autobuzului se succeda amețitor ca într-un film, hipnotic. Ewa închise și ea ochii, relaxându-se cât mai bine în scaun. Mai aveau cam o oră până când ajungeau pe platou. Acolo era prima oprire și după masă, urmau să facă vestitul traseu montan până la ”Balconul zeilor”, o terasă stâncoasă în semicerc, cu o incredibilă priveliște asupra văii până în Porto Feliz. Aici urmau să coboare apoi, unde Festivalului Dafinului era în toi.
În autobuz, zumzăitul copiilor se potolise odată cu urcatul pe serpentine. Până și Pic și Poc, neastâmpărații clasei, picoteau undeva pe ultimele scaune ale autobuzului. Toți se treziseră dis-de-dimineață pentru excursia asta, iar ziua se anunța a fi lungă și plină de evenimente. Ewa plecase de acasă devreme, nu înainte de a o ruga însă pe Alma să se plimbe cu atenție pe lângă casa familiei Kroll și să-i spună dacă observă sau aude ceva ciudat. După pățania de data trecută la scuba diving, Ewa se gândi că nu i-ar strica să afle mai multe despre acești indivizi dubioși, și avusese inspirația să o roage pe Alma sa-i dea puțin ajutor. Adică să spioneze, pe cât se poate de discret, pe frații Kroll. ”Dar ai grijă Alma, îi zise ea, să nu te bagi în vreun bucluc, că stau cu grijă! ”Stai liniștită Ewa, îi zise Alma, că știu cum să-mi păzesc coada.”
Ewa se uită pe geam. Începeau să se apropie de platou. Lăsaseră în urmă pădurile dese de dafin, copacii se mai răriseră, stânci roșiatice și negre din bazalt luceau în zare.
Coasta nordică a insulei era vestită pentru frumusețea peisajelor sălbatice. Munții înalți, cu creste negre și roșii, cascade cu ape limpezi, păduri dese, păsări exotice, orhidee sălbatice, agave… Încet-încet, Ewa ațipi.
Se trezi când autobuzul ajunse pe platou.
- Adunarea, copii! spuse dl.David după ce coborâră din autobuz. Luăm prânzul aici, apoi începem traseul. Să stai grupați și să nu vă îndepărtați de grup. Aici nu suntem în parcul natural, suntem în zona sălbatică și trebuie să fim cu simțurile ascuțite. Oricând pot apărea pericole.
CItește și: Hainele Cele Noi ale Împăratului. Poveste de Hans Christian Andersen
Mâncară în grabă, nerăbdători să o ia la pas prin pădure. Traseul ales era cel care se bucura de cea mai mare căutare în rândul turiștilor datorită peisajului magnific. Începea cu crestele muntelui, intra în Pădurea Papagalilor, continua cu vestitul ”Balcon al zeilor”, unde urmau să admire jumătate din insulă. Trecea apoi prin pădurea de dafin cu vizita la Cascada de Cleștar din care porneau cele 25 de izvoare care se vărsau în lagună, continua cu coborârea de-a lungul levadas-urilor – canalele înguste de apă construite cu 500 de ani înainte spre terasele agricole, și se încheia cu coborârea în orășelul Porto Feliz. Iar aici, distracția îî aștepta cu Festivalul Dafinului. Dar până acolo, aveau în față un drum de 3- 4 ore.
Cu rucsacurile în spate, Ewa și Silvan mergeau în șir indian împreună cu ceilalți, pe cărarea care ducea spre Pădurea Papagalilor. Chiar în spatele Ewei, mergeau Pic și Poc, cam tăcuți.
”Hmm, își zise Ewa. Ăștia ori au făcut vreo prostioară, ori pun la cale una”. Îi cunoștea destul de bine și știa că liniștea, în cazul lor, era urmată mereu de câte o farsă, și se aștepta ca în curând să audă pe cineva din grup țipând. I se făcuse sete și se opri puțin să scoată bidonul de apă din rucsac. În spatele ei, Pic și Poc se opriră și ei, așteptând cuminți ca Ewa să termine.
- Ia uite, Ewa! făcu Pic cel lungan. Cred că am ajuns în Pădurea Papagalilor. Tocmai am văzut acolo un Ara cu cap roșu! zise el și arătă spre dreapta.
Ewa întoarse capul în direcția arătată, dar nu văzu nimic. În față, Silvan observase că Ewa se oprise și o aștepta să îl ajungă din urmă. Ea ridică din umeri, își luă rucsacul de jos și vru să bage sticla la loc. În fundul rucsacului, ceva mișcă. Pic și Poc îi pândeau reacția, cu niște zâmbete lățite pe față. Ewa lărgi cu grija gura rucsacului și privi cu atenție înăuntru. Două mici mărgele de ochi strălucitori sclipeau în penumbră. O șopârlă neagră cu picățele galbene, o privea cam speriată și confuză.
- Ce-i cu tine aici, drăguța mea? zise Ewa scoțând-o cu băgare de seamă, ținând-o între palme.
Dezamăgirea celor doi se citit imediat pe fețele lor. Nici măcar un țipăt, nici măcar o scuturare îngrozită?! Frate, cu Ewa asta nici nu merită să faci farse, dacă nu se sperie! Unde mai e toată distracția?
- Ce spui tu acolo? continuă Ewa netulburată. Poc te-a tras de coadă?!
Țțț-țț–țț! făcu Ewa cu reproș spre Poc, să-ți fie rușine! La cât ești de mare, te pui cu o biată șopârliță? Ei lasă, că ți-o veni și ție rândul … zise ea privindu-l fix.
- Ei asta-i bună, făcu Poc, neștiind ce să mai zică.
- Haide, Ewa, zise Pic, încurcat. Nu știi de glumă?
- Sunt cea mai glumeață fată din lume, spuse Ewa venind cu șopârla spre ei.
- Heeei, staai! Ce faci?! strigară amândoi. Reptilele nu erau punctul lor forte, și niciunul nu mai dorea să intre în contact cu pielea rece și solzoasă a șopârlei. Staaai! strigară ei, dând înapoi, în timp ce ceilalți copii se distrau privind toată scena.
RECOMANDARE: 10 Idei de Activități de Călătorii și Crafturi pentru Mici Exploratori
Silvan stătea întors spre ei, amuzat. Fusese gata să se întoarcă la Ewa când văzuse farsa băieților, dar Ewa se descurca și singură. Cu calmul și umorul ei, nicio farsă nu avea șanse. Ăsta era încă un lucru pe care îl admira la ea: nu se pierea cu firea și avea umor.
- Hei, gata! strigă dl. David . Voi doi sunteți avangarda grupului de acum înainte, zise el arătând către Pic și Poc. Așa cel puțin, vă am în fața ochilor, își zise el în barbă. Voi doi, zise le arătând spre Ewa și pe Silvan, veți fi ariegarda. Gata, să-i dăm drumul!
Poteca începuse să se lățească și curând, o mulțime de pene colorate începură să zboare prin copaci. Intraseră în faimoasa Pădure a Papagalilor. Cu strigăte ascuțite, papagali de toate culorile și mărimile săgetau văzduhul, din copac în copac, ca niște eșarfe multicolore în vânt. Era un spectacol unic, insula lor adăpostind cea mai mare colonie de papagali din lume. De câteva decenii, era unul din punctele forte de atracție ale insulei.
- Super! zise Silvan încântat. Am făcut o mulțime de poze. Unele sunt de artă, serios! Iar papagalii ăștia se vede că sunt obișnuiți cu oamenii, sunt foarte prietenoși! Uită-te la Ara ăsta albastru ce ochi inteligenți are! Îmi vine să-l iau acasă, râse el.
- Se simt bine aici, zise Ewa zâmbind cu înțelegere. E casa lor, sunt în familie…
- Știu, se vede…zise Silvan mângâind un papagal ce se așezase pe umărul Ewei.
- De aici mai avem puțin până la ”Balcon”. Tata spunea că acolo e acoperișul lumii noastre. Că ajunși acolo, vom înțelege de ce strămoșii noștri credeau că zeii ne privesc de acolo, zise ea.
- Mă faci curios, zise Silvan.,
Vezi și: Running Lights. Animaţie pentru Copii Curioşi să Afle Ce este Moartea
Ajunseseră, într-adevăr, destul de repede. Odată ce ieșeai din Pădurea Papagalilor, drumul ducea spre un platou suspendat ce părea prins în nori. La peste 2000 de metri înălțime, ”Balconul zeilor” trona cu măreție în peisajul montan, ca un turn de observație al frumuseților mărunte și efemere care se așterneau la picioarele lui: stânci negre abrupte, văi verzi scăldate în lumina soarelui, terase agricole udate prin levadas-uri, livezi de mango și guava, vii cu struguri dulci, oameni harnici, panglici șerpuite de drumuri noi și vechi, portul cu vasele acostate și altele în mișcare… o lume întreagă vie, palpitând.
Frumusețea priveliștii îi aducea la tăcere pe toți cei care ajungeau aici, cu mic, cu mare. Ajuns acolo, rămâneai singur cu Universul, readus la dimensiunile tale reale, suspendat între Creație și Creator, copleșit de atâta frumusețe. Grupul lor ajunsese în ”Balconul zeilor” și rând pe rând, glasurile gălăgioase ale copiilor se stinseră, uimiți de mirajul care fermeca fără greș orice călător.
”Aș vrea să îmi amintesc imaginea asta și cum mă simt acum, ori de câte ori voi avea nevoie de o doză de pace și putere” își spuse Ewa în gând. ”Cu siguranță va funcționa.” Lângă ea, Silvan trase adânc aer în piept, ca și cum ar fi vrut să inspire toată frumusețea și să o păstreze înăuntru. ”Dacă fiecare om ar avea o așa amintire emoțională, cu siguranță ar fi mai bogat sufletește”, își zise ea.
- Ce lume minunată… spuse gânditor, Silvan.
Deși se despărțiseră cu părere de rău de ”Balconul zeilor”, copiii țopăiau acum veseli pe drumul ce ducea spre Cascada de Cleștar. Începuseră coborârea și drumul părea mult mai ușor, picioarele o luau singure la vale, mai greu era să le oprești. Chiotele și strigătele copiilor se amestecau, speriind păsările și animalele din pădurea de dafin. Drumul spre cascadă era simplu: nu trebuia decât să urmezi poteca marcată, să nu te abați, și te ducea direct la ea. Pădurea de dafin foșnea ușor la adierea vântului și frunzele împrăștiau un miros delicat. După un timp, orice călător care trecea pe acolo se relaxa, binecunoscut fiind efectul liniștitor al frunzelor de dafin. Șamanii de altădată le foloseau ca și plante sedative, hipnotice și pentru meditație.
Ewa și Silvan rămăseseră în urma grupului, ”ariegarda”, cum zicea dl. David. Nu se grăbeau , mergeau la pas povestind și arătându-și unul altuia câte ceva. Ewa zărise un pâlc cu orhidee sălbatice și alergă spre el.
- Hei, zise Silvan, să nu ne îndepărtăm prea mult de grup.
- Haide Silvan, noi suntem ariegarda. Noi avem grijă să nu vină nimeni după noi. Putem să stăm puțin aici, uite ce frumos e! spuse Ewa.
- Suntem aproape de cascadă, zise Silvan, uitându-se pe ecranul GPS. Mai avem vreo 10 minute până la ea. Acum suntem aici, în Valea Linxului, spuse el punând degetul pe ecran.
Citește și: Jocuri de Petrecere pentru Copii. Jocuri pentru Aniversări şi Întâlniri de Copii
- În Valea Linxului, repetă gânditoare Ewa. Cunoști legenda?
- Există și o legendă? zâmbi Silvan.
- Sigur că da, pe aici avem legende la tot pasul. Cred că strămoșii iubeau tare mult poveștile. Și să știi că poveștile lor erau pline de învățăminte.
- Și ce spune legenda linxului? zise Silvan.
- Trăia odată în aceste locuri un linx foarte rău, arogant și egoist, care făcea amară viața animalelor din pădure. Era stăpânul pădurii de dafin și toate animalele trebuiau să i se supună. Dar nu avea deloc compasiune, era nepăsător față de problemele altora, nu îi păsa decât de el. Într-o zi, sătulă de nedreptățile văzute, o ursoaică bătrână a aruncat un blestem peste el și i-a zis: ” Din mare te vei face mic, nu vei mai avea nimic. Zile negre vei avea, până-ți crește inima.”
- Și i-a crescut inima?
- Stai să vezi, zise Ewa. Într-o zi linxul a căzut într-o capcană pusă de vânători. S-a zbătut el cât s-a zbătut, și, când și-a dat seama că va fi prins, de disperare și-a ros laba prinsă în capcană. Urlând de durere, linxul șchiop a fugit în trei picioare, lăsându-și laba captivă acolo. A rătăcit prin pădure multă vreme, până i s-au vindecat rănile. Nu mai era cine fusese, ajunsese de nerecunoscut. Călătorea prin fostul regat umil, incognito, ajutat de diverse viețuitoare cărora li se făcuse milă de el.
- L-a ajuns blestemul ursoaicei, spuse Silvan. Hai să mergem, să ajungem trupa noastră din urmă, Dar spune, ce s-a mai întâmplat cu linxul?
- Linxul abia acum descoperea bunătatea celorlalți, compasiunea, modestia. Acum înțelegea cât de important e să ajuți pe cei care au nevoie. Și atunci a hotărât să se schimbe. Și în fiecare zi care trecea, linxul făcea câte o faptă bună și îi ajuta pe cei cu care se întâlnea fie printr-o vorbă bună, fie printr-un gest. Încet-încet, se duse vestea că există un linx înțelept clarvăzător care ajută deschis pe oricine vine la el. Și animalele au început să-l caute și să-i ceară ajutorul. Pentru că devenise într-adevăr un înțelept, vedea direct în sufletul celor care veneau la el, știa să discearnă adevărul de minciună și binele de rău.
- Și așa se termină povestea? zise Silvan ușor dezamăgit.
- Nu, partea ciudată abia acum vine. Toată lumea știa din povestirile altora, că linxul înțelept este șchiop. Numai că, pe măsură ce poveștile despre el se adunau, se schimbau și descrierile linxului. Unii, care îl cunoscuseră mai demult, spuneau că laba piciorului stâng îi lipsește cu desăvârșire. Alții, că are un ciot cu călcâi, alții, că îi lipsesc doar degetele, alții jurau că l-au văzut întreg, cu toate picioarele, doar că șchiopăta ușor. Îți dai seama că era o nebunie!
- Normal, el era șchiop pentru că nu avea o labă!
- De fapt, zâmbi Ewa, legenda spune că după ce linxul s-a schimbat și a devenit bun, laba a început să-i crească la loc. Pe măsură ce făcea mai multe fapte bune și ajuta cât mai multe viețuitoare, laba îi mai creștea puțin, până când într-o zi a fost complet refăcută. Blestemul ursoaicei se rupsese. Linxul crescuse în ”inimă” adică în dragoste față de semeni. Și așa, a renăscut. Se spune că a redevenit regele pădurii de dafin și a condus regatul său cu bunătate și cu dreptate, fiind cel mai iubit rege din insula aceasta. La bătrânețe ajunsese complet alb și era supranumit Sfinx Linx.
- Ce legende frumoase aveți pe aici, zise Silvan visător. Într-o zi, trebuie să-ți povestesc eu unele de pe la mine.
- Dar chiar te rog, zise serioasă Ewa. Îmi plac poveștile de orice fel, dar mai ales cele din care ai ceva de învățat…
Între timp îi ajunseseră din urmă pe ceilalți care tocmai făceau un popas. De unde erau, Cascada de Cleștar își etala frumusețea stranie, printr-o cădere de apă în trei trepte. Stropii împrăștiați sclipeau în soare ca mii de cristale, pluteau în aer magic, și dipăreau topindu-se în bobițe de curcubeu. Puteai să stai așa, privind la cascadă, ca hipnotizat ore în șir, uitând de tine.
- Oau, făcu Silvan. Ăsta chiar e un loc fermecat.
- Pai, din câte spun legendele, este, râse Ewa.
- Altă legendă? Chiar că vă plac poveștile zise Silvan.
- Sigur că da, dar asta o să ți-o spun cu altă ocazie. Ai grijă doar să nu o superi pe Doamna Apelor de Cleștar, șopti Ewa zâmbind confidențial.
- Uneori nu știu când glumești și când ești serioasă, zise Silvan.
- Nu am o graniță prea fixă între cele două, râse Ewa.
Popasul era venit la timp. O parte din copii deja obosiseră și vroiau să se odihnească puțin, alții doreau să își alimenteze forțele cu câte o gustare și apă. Dl. David propuse o pauză de 20 de minute, după care urmau să coboare în ritm alert până la platoul 2, de unde urmau să ia telecabina până în Porto Feliz.
