Emil Gârleanu a fost prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist. El a fost președinte al Societății Scriitorilor Români și director al Teatrului Național din Craiova. Din această funcție s-a stins din viață la 2 iulie 1914, la doar 36 de ani.
Cea mai cunoscută operă a lui Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care relatează întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
ζ ♠ ζ
–
Puișorii
de Emil Gârleanu
–
Se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se rătăcesc prin frunzișul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bătaia lină a aripelor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulțimea păsărelelor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Uliul ocolește iscusit prin aer și piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat!
Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne însă limpede și dânsele se întorc obosite de se înșiră pe vârful șurelor de paie…
Pe prispa casei, copilașul, numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește de mult jocul stolului de pasari, printre care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de supt streșină. Îi căpătase doar dela mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea : „Fii cuminte dacă vrei să-ți dau puii, când or crește mari!”
Și el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au eșit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburase mai mult ca astăzi.
Păsărelele s-au odihnit puțin, apoi și-au șoptit nu știu ce, au scos un strigăt vesel, și s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărțit pentru o clipă din stol, au atins ușor streșina casei, apoi s-au pierdut iarăși în mulțimea celorlalte. Puișorii copilașului își luau rămas bun de la el și de la cuibul lor de humă.
Îți recomandăm: 5 Sfaturi pentru a Crea Povești care Reglează Comportamentul și Ajută Copilul să Scape de Timiditate sau Anxietate
Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălță, și porni încet să lunece spre asfințit.
Copilașul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mănușițele la ochi și începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca și veni în fuga de-l luă în brațe: în cuvinte desmierdătoare îl întreabă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrimi, întinde mâna spre cer, îi arată stolul care luneca în zbor necurmat, și de abia îi poate șopti: „Puișorii”.
Mama îl strânge la sân, și-l sărută cu drag:
„Nu plânge puiul mamei, au să se ‘n-toarcă înapoi… la Primăvară.”
Copilașul se liniștește; punând mânușița deasupra ochilor, ca mămucă-sa, împreună privesc stolul pe zarea depărtată a cerului. Și lumina slabă a duiosului asfințit de toamnă le înneacă ochii înrourați acum la amândoi.
Citește și: Gândăcelul. Poveste de Emil Gârleanu
ζ ♠ ζ
În fiecare duminică după-amiaza trimitem către abonaţii noştri Povestea de Duminică Seara, recomandarea noastră de poveste pentru momentele când cei mici intră în lumea viselor. Abonează-te la Newsletterul Gokid! pentru a primi povestea în fiecare duminică!
