La Povestea de Duminică Seara #103 de astăzi citim împreună Zânuţa cea leneșă, o poveste terapeutică de Ramona Miza de la The Fairytale Studio.
„Mai mereu mi-a spus cineva că sunt prea cu capu`-n nori. Prea cu nasu`-n cărți.
Treaba-i simplă: viața e mai frumoasă când visezi. Și, de când sunt mamă, o-ho-ho, câte vise mai am! The Fairytale Studio e un proiect început pentru fetița mea. Vreau să-i făuresc cele mai frumoase amintiri, încă din primii ani de viață, pe care n-are cum să și-i amintească singură. Dacă reușesc să inspir și alți părinți și prichindei între timp, cu atât mai mare va fi satisfacția! Pe www.thefairytalestudio.org vei găsi visările noastre, sub formă de povești scrise și audio, mereu cu tâlc și final fericit!”
– Ramona Miza
ζ ♠ ζ
–
ZÂNUȚA CEA LENEȘĂ
de Ramona Miza
–
Departe, într-un ținut fermecat, peste mări și țări, acolo unde nici suflet de om nu ajunsese încă, trăiau o zână bună și cele două fetițe ale ei.
Sora ei mai mare era înaltă și uscățivă, cu părul creț și blond ca un spic de grâu și ochi negri ca abanosul, care îi scăpărau ori de câte ori se simțea nedreptățită și îi râdeau de fericire când o vedea pe mama, când citea o carte sau când bea un ceai de mușețel.
Nu doar la păr și ochi erau diferite zânuțele, nu nu! Cea mare, cu ochi verzi, să-i spunem Maya, visa să aibă aripile ei. Maya era tare hărnicuță, mamă se putea baza pe ea oricând. Nu se dădea înapoi de la a face curat în colibă, a strânge frunzele din grădină sau a hrăni păsările din păduricea alăturată. Era mereu prima care se deștepta dimineața, prima care își spăla cană de ceai și singura care o ajuta pe mama să facă plăcinte. Pe cât era Maya de harnică, pe atât de leneșă era sora ei mai mare. Ca să nu se simtă prost și să nu radă alte zâne de ea, nu îi vom da numele adevărat. Haideți să-i spunem … Eva. 📌
Eva se trezea la amiaz’, își azvârlea cât- colo coronița de flori de noapte și o lua pe cea de zi, proaspăt culeasă și împletită de sora ei. Își bea în grădină ceaiul adus de mama, mânca o bucată de plăcintă, apoi rătăcea, cât era ziua de mare, nimeni nu știa unde. Venea seara înapoi la colibă, murdară și înghețată, dar fără vreun gând de a-și spăla rochița. Mama era tare mâhnită din pricina ei! Cu toate că avea aripi, Eva refuza să zboare și să-i aducă mamei fructe proaspete pentru plăcintă. Maya s-ar fi dus cu drag, dar nu avea aripi, iar mama se vedea nevoită să urce în fiecare zi dealul pe jos. Vedeți voi, când mamele- zâne sunt mâhnite din pricina copiilor, își pierd aripile și devin oameni obișnuiți!
Citește și: Tomnatic. Poveste de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea
Azi așa, mâine așa, dealul devenea tot mai greu de urcat și mama era din ce în ce mai tristă. Știind că n-o poate ajuta, zânuța cea harnică se usca și ea pe picioare de mila mamei. Într-o bună zi, pe la ora prânzului, când Eva se trezi și își împletici pașii somnoroși până în grădină, nu își găsi nici cana cu ceai, nici bucata de plăcintă… iar mama și Maya parcă intraseră în pământ. Se înalță până la jumătatea salciei din fundul grădinii, se duse până la marginea paduricei, le strigă pe rând, ținându-și palmele căluș, ca să fie ecoul mai puternic …nimic! Ia-le de unde nu-s! Nu doar lipsa celor două zâne era schimbarea de azi. Toate păreau anapoda: coliba era dezordonată, păsărelele din pădurice tăceau mâlc, iar florile din grădinița de lângă casă păliseră toate, cu excepția unui bujor alb, care mai avea încă vreo câteva petale. Cu fiecare adiere a vântului, salcia parcă șuiera și ea și Evei i se făcuse de-a dreptul frică.
– Gata, ați glumit destul! Începu ea să strige, neștiind nici măcar în ce parte să privească. Nu mai e amuzant! Vă rog să ieșiți!
Poarta grădiniței scârțâi și se trânti brusc. Pentru o clipită, Evei îi veni inima la loc, pentru că mai apoi să i se facă iar mică, cât un purice. Era doar vântul.
Când dădu să se așeze pe un buștean, ca să se calmeze și să-și tragă sufletul, ce să vezi? Bușteanul se prefăcu într-o scară întortocheată, de te lua amețeala doar uitându-te la ea. Eva încercă să-i numere treptele, dar atâtea gânduri avea, încât, după ce trecea de douăzeci, iar se împotmolea și o lua de la început. Făcu așa de vreo trei ori, după care se mulțumi doar să privească în sus, să vadă unde duce scara. Nici asta n-o ajută prea mult. Atât de tare strălucea soarele, încât Eva ar fi putut jura că o vede intrând într-un nor.
ÎȚI RECOMANDĂM: 300+ Povești Audio Frumoase – Teatru Radiofonic
Încercă să se înalțe cu aripile, să vadă unde duce, dar cum se ridica de la pământ, cum ceva o trântea înapoi pe iarbă. Pesemne scara era fermecată. Eva își înghiți nodul din gât și se hotărî să urce treptele. Mama o învățase că nimic nu este întâmplător. O scară magică, care duce până la nori, apare fix în ziua când dispar mama și Maya? Trebuia neapărat să afle misterul!
Primele câteva trepte le urcă repede, pentru ca mai apoi picioarele să înceapă să-i obosească. Curând, respirația îi devenea tot mai greoaie, privirea mai încețoșată și scara tot nu-și arăta capătul. Privind înapoi în jos, coliba și grădina păreau mici- mici, ca un fulg de nea lipit de fereastră. Ambițioasă cum o știm, Eva nu se lăsă cu una, cu două. Continuă să urce, treaptă cu treaptă, privind din când în când în jos, ca și cum ar fi vrut să se îmbărbăteze, văzându-și progresul. Fiecare treaptă se prefăcea în norișor imediat după ce era atinsă și se împrăștia în văzduh atât de repede, încât Eva nici nu apucase să se gândească cum va coborî înapoi. Era condusă de un singur gând: să afle unde ducea scara misterioasă.
