Edmondo de Amicis (1846–1908) a fost un faimos scriitor italian, cunoscut în special pentru romanul său „Cuore” (Inimă de copil), publicat în 1886, devenit un clasic al literaturii pentru copii. Născut în Imperia, Amicis a manifestat încă de la o vârstă fragedă o pasiune pentru scris, contribuind la diverse publicații literare și politice.
Cea mai mare recunoaștere a scriitorului a venit odată cu publicarea romanului „Cuore”, o poveste sensibilă care explorează lumea copiilor în Italia secolului al XIX-lea. Cartea a fost aclamată pentru empatia și descrierile vii ale experiențelor și aventurilor copiilor din diverse medii sociale. Lucrarea a devenit rapid un succes internațional, fiind tradusă în numeroase limbi și adaptată în diverse formate artistice.
La Povestea de Duminică Seara #169 extragem din Cuore capitolul de mai jos, 32 de grade de căldură.
Citește și: Acul şi barosul. Povestire cu învățătură, de Ion Creangă
32 DE GRADE DE CĂLDURĂ
de Edmondo de Amicis
–
În cinci zile, cât au trecut de la sărbătoarea națională, căldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: toți încep să obosească; toți au pierdut fețele rumene de asta-primăvară; găturile și picioarele se înmoaie; capetele moțaie și ochii se închid. Bietul Nelli, care suferă mult de căldură, a îngălbenit ca ceara, adoarme câteodată cu capul pe caiet; dar Garrone stă totdeauna gata să-i pună dinainte o carte deschisă și înaltă, că să nu-l vădă profesorul.
Crossi își pleacă uneori capul sau roșcat și zbârlit într-un chip așa de ciudat, încât l-ai crede dezlipit de trup și proptit alături. Nobis se plânge că suntem prea mulți și că-i stricăm aerul. Drept să spun, ne vine cam greu să mai învațăm acum. Mă uit pe fereastră la copacii cei stufoși, la umbra cărora m-aș culca bucuros, și mă prinde necazul, când mă văd silit să stau neclintit în bancă. Dar îmi fac inima, când văd pe mama cât de îngrijorată și cu băgare de seama se uită la mine, când mă întorc de la școală, că să vadă dacă sunt galben la față și obosit. Când îmi scriu temele, după fiecare pagină mă întreabă:
— Poți să mai scrii, copile?
Iar dimineața, la ora șase, când mă deștept că să mă pregătesc de școală, mă sărută și-mi zice:
— Mai răbdă Enrico dragă, peste câteva zile o să te odihnești la țară sub umbra copacilor din livezi.
Bine face mama, că-mi aduce aminte de copiii care sunt siliți să muncească la câmp, în arșița soarelui, sau în albiile nisipoase ale râurilor; la cei care lucrează în fabrici, mai ales în cele de sticlărie, unde stau toată ziulica aplecați la flacăra gazului; ei se școală toți mai devreme decât noi și n-au vacanță, sărmanii! Înainte, dar!
Tot Derossi ne întrece și în asta. El nu pregetă nici la căldură, nici la frig; totdeauna vioi sprinten și frumos cu cârlionțîi lui blonzi. El învață ca și astă-iarnă, fără să se obosească și ne ține pe toți cei din jurul său ageri, ca și cum ar împrospata aerul cu glasul său cel limpede.
Mai sunt încă doi, care stau mereu deștepți și atenți: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea evantaielor de hârtie roșie, împodobite cu gravuri scoase de pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu câte cinci lire, și încăpățânatul acela de Stardi, care se înțeapă la nas, că să nu adoarmă, scrașnește din dinți și cască niște ochi de parcă voiește să-l înghită pe profesor.
Cum a devenit luna frumoasă. Poveste veche pentru copii | PDS #171
Cel mai harnic însă e Coretti, bietul Coretti! El se scoală în zori de zi, că să-l ajute pe tatăl sau la căratul lemnelor. La unsprezece, în școală, nu mai poate să stea cu ochii deschiși, și capul îi cade pe piept. Sărăcuțul, se silește cât poate să-și alunge somnul, își dă la pumni în ceafă, cere voie profesorului să iasă ca să-și spele obrazul cu apă rece, roagă pe vecini să-l zguduie și să-l ciupească.
Azi dimineața nu-și mai putut birui somnul și adormi buștean. Profesorul îl chemă tare:
— Coretti!
Atunci, fiul carbunarului, care locuiește alături de el, se sculă și zise:
— A muncit de la cinci până la șapte, a cărat lemne la mușterii.
Profesorul îl lăsă să doarmă și urmă lecția încă o jumatate de oră. Pe urmă se duse la banca lui Coretti, și încet de tot îi suflă pe frunte și-l deșteptă. Când văzu dinaintea lui pe profesor, se dădu repede înapoi înspăimântat. Dar profesorul îi luă capul în mâini și-i spuse, sarutându-l pe frunte:
— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci dormi de oboseală!
Sfârșit
ζ ♠ ζ
În fiecare duminică după-amiaza trimitem către abonaţii noştri Povestea de Duminică Seara, recomandarea noastră de poveste pentru momentele când cei mici intră în lumea viselor. Dacă vrei să primeşti şi tu recomandările noastre, abonează-te la Newsletterul Gokid!
