– Relaxează-te, puștiule, zise cioara. Tu nu trebuie decât să te simți bine în propria piele, să te distrezi și să iei ce e frumos din tot ce se întâmplă. Restul vine de la sine, nu-ți mai bate capul! Craaa! Când o să te simți bine cu tine însuți, o să vezi cum vin ei la tine…Important e să fii tu bine cu tine însuți. OK?
– Și cum să fac asta? întrebă nedumerit Strixy.
– Ia hai să încercăm ceva, zâmbi Ewa și îi aruncă o mingiuță în țarc.
La început, Strixy nu știu ce să facă. Apoi se apropie de minge, o mirosi, îi dădu târcoale și o împinse cu boticul. Mingea se rostogoli în iarbă și scoase un zgomot ca un chițăit subțire. Pe Strixy îl pufni râsul. Se năpusti asupra ei și începu să o alerge prin toată curtea, teribil de amuzat.
Familia de spinoși se opri din activitatea lor și îl priviră curioși pe Strixy. Joaca lui le atrăsese atenția și parcă deodată, tot ce făcea Strixy devenise foarte interesant pentru ei. Unul dintre pui se apropie de Strixy și îl întrebă:
– Ce faci aici?
– Mă distrez, spuse Strixy. Vrei să ne jucăm împreună?
– Daa! spuse repede puiul și începură să alerge mingiuța prin curte. Ce sunet caraghios scoate, râse cel mic. Eu sunt Mox, pe tine cum te cheamă?
Ewa și Silvan îi priviră amuzați un timp cum se joacă, bucuroși că Strixy își făcuse un prieten. Apoi se îndreptară spre creșă, căci puiul de nevăstuică terminase de mâncat tot biberonul iar acum trebuia să doarmă.
– Craa! făcu cioara. E timpul să merg și eu acasă! Cu bine copii, și nu uitați: E loc sub soare pentru toata lumea. Chiar dacă ești singur la un moment dat, te poți simți bine și singur. Fă ceva ce îți place, distrează-te după placul tău și vei descoperi că îți vei face prieteni. Și doamna Crow își desfăcu aripile și zbură pe deasupra lor cu un lung ”craaaaa”.
– Craa, făcu și Silvan în semn de rămas bun.
Ewa se uită la el, ușor încruntată, neștiind dacă glumește sau e serios.
– Nu știu ce ați vorbit voi două, dar văd că spinosul e fericit acum. Dacă mă întrebi pe mine, alergatul ăla dupa minge, i-a alungat micuțului toată supărarea, zise Silvan.
– Știi ceva? S-ar putea să ai mare dreptate, zise Ewa. Sigur și alergatul i-a schimbat dispoziția, nu degeaba se spune să faci sport când te simți deprimat. Dar nu a fost numai asta, o să-ți povestesc! Și mai știi ceva? Îți stătea bine cu puiul acela în brațe! zise Ewa și fugi râzând.
*
Ziua încă nu se încheiase, familiile aveau încă copiii împrăștiați în tot felul de activități prin tot parcul. Mai aveau cam două ore până la ora la care urmau să se reunească cu toții și Silvan îi propusese Ewei să meargă pe Esplanada Suspendată, o minune de construcție numai bună pentru amatorii de plimbări la înalțime, chiar la nivelul coroanelor de copaci. De acolo aveau o priveliște fabuloasă asupra întregului parc. Ewa fusese de acord, știa că Silvan ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu copacii, iar până atunci nu prea avuseseră parte de liniște deoarece Centrul în weekend era plin de vizitatori. Pe espanadă părea să fie acum mai liber, era deci momentul cel mai potrivit pentru o plimbare. Construcția Esplanadei Suspendate fusese o idee controversată, dar în final, se dovedise un real succes pentru Centru. Oamenii veneau special până aici să se plimbe, să mediteze, să ia hotărâri, să creeze, deoarece priveliștea te îndemna să faci cunoștință cu ce e mai bun în interiorul tău. Centrul se întindea peste 300 de hectare iar esplanada făcea înconjurul Centrului ca un Zid Chinezesc, înalt de 30-40 m. Doar că acest zid era în mare parte transparent și în același timp plin de verdeață, iar sus existau bănci sau locuri speciale pentru cei care meditau, automate cu sucuri și gustări în caz că ți se făcea sete sau foame, și acces la lift la fiecare 500 de metri.
Citeşte şi: 8 Tipare Negative Puternice în Relaţia Mamă-Fiică
Ewa și Silvan se urcară în lift și odată ajunși sus, dădură părinților un semnal GPS. Apoi își priviră ceasurile, așteptând activarea celorlați din familie. În două ore urmau să se reunească și să ia masa împreună așa că fiecare trebuia să estimeze corect timpul rămas până la punctul de întâlnire. Pe ecran apăruseră punctulețe în mișcare: părinții lor erau tot împreună cu Clara, Adam și Enya erau undeva lângă lac.
– OK, zise Ewa, avem destul timp.
– Hai să găsim un loc unde putem sta liniștiți, zise Silvan. Poate intr-unul din pavilioanele pentru meditație. Uite, acela care este aproape de platan.
Pavilioanele pentru meditație erau mici spații retrase din drumul principal al esplanadei care duceau spre un copac, semănând foarte mult cu căsuțele din copaci de altădată.
Pe jos erau mici saltele, numai bune pentru cineva care dorea să mediteze, sau pur și simplu să se odihnească.
Ewa se așeză în liniște pe o salteluță, lăsându-l pe Silvan să discute în tăcere cu copacii. Avea ocazia și ea, să se gândească la întâmplările de azi. Izolarea purcelușului spinos îi amintise că, într-o perioadă, trecuse și ea printr-un zbucium sufletesc asemănator. Adevărat, era mică pe atunci, abia în grupa A la grădiniță. Învățată cu atenția drăgăstoasă de acasă, contactul cu atâția copii diferiți, programul nou și toate schimbările o dăduseră peste cap. Își amintea că primele zile nu vroia să mai plece de acasă, locul acela i se părea îngrozitor. Cu ochii mari de uimire, mintea ei înregistra imagini cu copii care țipau, aruncau cu obiecte, unii care plângeau, alții care râdeau. Se gândea că nu vrea să fie ca ei, și se ținea departe de toți. ”De, gândi ea acum cu maturitate, primul șoc în viață. De la acest prim șoc de la grădiniță trebuie să înveți să-ți dezvolți abilitățile și să faci față societății. Ia uite ce filosoafă devin aici, chiar că e loc bun de meditație ” își zise Ewa, zâmbind.
”Îți trebuie ceva curaj, până la urmă ca să te schimbi”. gândi Ewa, ”Nu că ar fi ceva în neregulă cu tine, dar e bine să te adaptezi cât poți tu de bine la noutăți”. Ce bine că scăpase de timiditate și de neîncredere în ea! Nemulțumită de cum se simțea, într-o zi hotărâse că așa nu mai merge. Își dorea să aibă prieteni și nu prea știa cum să și-i facă. Ea nu se comporta ca alți copii exuberanți și vorbăreți, ea aștepta întâi să fie băgată în seamă și abia apoi reacționa. Ce mai, era lipsită de orice inițiativă. Atunci când și-a făcut curaj să intre în vorbă cu un grup de fete, ele nu au băgat-o în seamă. Cât a suferit și ce umilită s-a simțit, apoi ce furioasă a fost! A avut însă noroc ca la grădinița ei să fie o doamnă coach care a învățat-o primele lecții legate de emoții. Așa a învățat că multe lucruri erau doar în capul ei și că de multe ori făcea scenarii negative pur și simplu fără nicio bază, doar pe fricile și presupunerile ei. ”Asta chiar a fost o lecție valoroasă”, gândi Ewa. ”Fără ea, cine știe ce persoană dificilă aș fi devenit, poate chiar o nesuferită”. Și cel mai rau ar fi fost că tot ea s-ar fi simțit rău. Doamna Emma, ce mult a ajutat-o și ce dragă i-a fost! Și acum, de câte ori se mai întâlnea cu ea, Ewa îi sărea pur și simplu în brațe. Avusese răbdare doamna cu ea și o încurajase mereu: ”Ai încredere în tine Ewa, nu contează ce gândesc alții despre tine, contează ce gândești tu. Descoperă care sunt calitățile tale, acordă-ți dragoste și sprijin, ori de câte ori simți că ai nevoie. Nu aștepta de la ceilalți laude și aprecieri, fă ceea ce faci pentru tine și pentru că așa te simți bine. Nu trebuie să faci ceva în care nu crezi, doar ca să intri într-un grup. Cei cu valori comune se adună și găsesc grupul în care se simt cel mai bine. Dar fiecare este valoros în felul lui, nu există om care nu aibă ceva valoros în el. Încearcă să vezi lucrul ăsta în fiecare om și nu greșelile.”
La început îi fusese foarte greu să iasă din pielea ei – sau mai bine zis a personajului care credea ca este ea. Dar doamna Emma a reușit în cele din urmă să o facă să iasă din cochilia ei, arătându-i că, de cele mai multe ori mintea îi juca feste și încerca să o saboteze, și că convingerile ei nu erau reale ci preluate. ”Fascinantă este mintea omenească”, gândi Ewa. ”Tot ce crezi ajunge să fie realitatea în care trăiești”. De aceea spunea doamna Emma că trebuie să fim atenți ce gândim, pentru că gândurile hrănesc emoțiile noastre, gândurile se transformă în acțiune. Până la urmă, prin gândurile noastre noi ne facem singuri bine sau rău”.
”Categoric se meditează aici foarte bine”, își zise Ewa. ”Sau ce puțin, îți aduni gândurile”, râse ea . ”Oare Silvan cum fusese când era mic?” se întreba Ewa trăgând cu ochiul spre el. Silvan stătea cu palmele deschise lipite de platan, cu ochii închiși. Privindu-l, chiar avu impresia că un cordon nevăzut exista între cei doi.
Vezi şi: Cum Ferim Copilul de Răceală şi Gripă în Sezonul Rece
Ewa se ridică de pe saltea și se îndreptă spre zona circulată a esplanadei. Vroia să mai privească un pic de sus, toată zona. Nu se sătura niciodată să admire priveliștea, pentru că niciodată nu era la fel. Pentru cine are ochi, totul e în mișcare, în transformare… Se agăță de parapetul transparent, se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cu ochii cât mai sus, să ”ciupească” cât putea de mult din priveliște. Abia aștepta să crească mai mare, să poată privi peste el, fără opreliști. Silvan se apropie pășind ușor și zâmbi când o văzu agățată.
– Cred că e timpul să mergem, zise el.
– Aha! făcu Ewa desprinzăndu-se .
– Exersezi de mult cățăratul? întrebă Silvan.
– Noo, dar asta fac de fiecare dată când ajung aici. Așa îmi place! Tu ce mai zici? întrebă Ewa curioasă dacă Silvan îi va povesti ceva din discuția lui cu platanul.
– Mmm, nimic, zise Silvan, mușcându-și ușor buzele. Hai să ne întâlnim cu ai nostri. Cred că a bătut cam tare vântul în zona pe unde s-au plimbat Enya si Adam.
Ewa îl privi mirată pe Silvan având impresia neclară că îi ascunde ceva. Ce vânt? Cerul era senin. Coborâră cu liftul și se îndreptară spre punctul de întâlnire. Părinții lor și Clara îi așteptau acolo, cea mică fiind încă plină de energie, povestind încântată pe unde fusese. Adam și Enya veneau spre ei și în cele din urmă ajunseseră și ei cam cu 10 minute întărziere. Apăruseră cu hainele cam rupte, juliți și încurcați. Căzuseră, spuneau ei, la un concurs de cățărat în copaci. Părinții îi certară un pic, cerându-le să fie mai atenți pe viitor dar uitară totul repede când cotiră spre restaurant. Tuturor le era o foame de lup. Poate nu era nimic, dar Ewa observă că atât Adam cât și Enya erau foarte tăcuți și aruncau din cand în când priviri în spate, ca și cum verificau să vadă dacă nu îi urmărește cineva. Înainte să intre în restaurant, Ewa aruncă și ea o privire în spate și văzu cu coada ochiului pe gemenii vecinilor, dând coltul clădirii. Și ei arătau cam jumuliți. ”Hmm, făcu Ewa. Aflu eu ce s-a întamplat aici! Cine știe, poate Adam și Enya nu au nimerit în grupul potrivit de prieteni pentru ei. Dar ei sunt mari, se descurcă! Maamăă, ce foame mi s-a făcut!”
Și o rupse la fugă spre restaurant.
Citeşte şi: Omul Cel Bun și Stejarul Tinereții. Poveste pentru Copii de Armina Flavia Adam
Suntem bucuroşi să îţi prezentăm la Povestea de Duminică Seara seria Poveştile Ewei, oferită de Miheala Coravu, fondatoarea proiectului Terapia cu Poveşti. Până la următoarea poveste pe care o vom publica din serie, dacă copilul tău este nerăbdător puteţi găsi continuarea aici.
Când aveam vreo zece ani, eram atât de fascinată de lumea poveștilor, încât am întrebat-o mirată pe mama de ce oamenii mari nu citesc povești. Răspunsul mamei m-a făcut să realizez că din păcate da, adulții chiar nu își mai dau seama cât de importante sunt poveștile pentru copii, pentru că ei trăiesc în altă lume, și în lumea asta au uitat ce înseamnă să fii copil. ”Atunci, când voi fi mare, voi scrie eu povești pentru copii!” mi-am zis eu, hotărâtă. ”Dar până atunci, nu trebuie să uit cum gândesc și simt copiii!”. Bineînțeles, firul vieții a avut grijă să facă multe bucle până să-mi reamintească de această promisiune făcută mie, când eram copil. Pentru că între timp eu ca și alții, intrasem în lumea serioasă a adulților și uitasem cum gândesc și simt copiii. Dar viața a găsit o cale prin care mi-a amintit cât de important e să empatizezi cu copiii.
Cred în puterea terapeutică a poveștilor și de aceea, poveștile mele nu vor fi niciodată simple povești. Poveștile combină inteligența emoțională cu NLP, așa încât mesajele și modelele transmise lucrează mai departe, în subconștientul copilului. Aștept cu drag copiii la Atelierele de povești pe care le organizez și îmi doresc ca tot mai mulți copii să fie puternici și echilibrați, să devină mai curajoși, isteți, încrezători în propriile forțe și cu valori bine ancorate în viață. Și am convingerea că acest lucru e posibil! [Mihaela Coravu]
