– de citit împreună cu părinţii –
În comparație cu aglomerările sinistre și sufocante de blocuri din București care se numesc Militari, Pantelimon sau Berceni, mereu mi s-a părut că Gheorgheni, cartierul bunicilor mei de la Cluj, seamănă cu o stațiune. Acolo, spațiul „clasic“, cunoscut mai ales de către copiii generației mele drept „spatele blocului“ și care însemna, de regulă, o bucată de asfalt, o ghenă, o parcare, aleea lipsită de vegetație care ducea spre un alt bloc, căpăta cu totul alte dimensiuni.
„Spatele blocului“ se prelungea de cele mai multe ori cu un parc cu leagăne, copaci și bănci umbrite pe care își pierdeau vremea bunicile noastre, sporovăind și tricotînd, apoi cu grădinile de zarzavaturi ale locatarilor și chiar cu petice generoase de iarbă unde fetițele își întindeau păturile și își dezbrăcau și îmbrăcau păpușile. Îmi amintesc și de alte mici întîmplări din acel spațiu de joacă mai mult decît ofertant – „Țările“, „Melcul“, „Rațele și vînătorii“, „Mîța“ (pe coco), „Statuile“, olimpiadele de gimnastică, atunci cînd leagănele dezfectate și „bările“ se transformau în „aparate“ precum sărituri și paralele.
Îmi petreceam aproape integral vacanța de vară la Cluj, în acel paradis al „ieșitului afară“. De obicei, în „spatele blocului“ bunicilor mei erau între 20 și 30 de copii, români și unguri, cu vîrste cuprinse între 6 și 14 ani. Treizeci de copii ai vecinilor care îmi erau prieteni, deși nu mergeam la școală împreună și nu ne întîlneam decît vara. O mică armată. Cei mai mulți dintre ei îi întrebau pe bunicii mei încă de la începutul lui iunie: „Cînd vine Adina?“.
Nu ne sunam, nu aveam mobile, desigur, ne întîlneam pur și simplu „jos“, la ore prestabilite. Uneori, ieșeam pe balcon ca să văd „cine e afară“ și, dacă îmi plăcea compania, coboram, dacă nu, nu. Cei de „jos“ își întrerupeau jocul și ridicau capetele spre mine. „Nu vii afară?“ este una dintre întrebările care mi-au marcat copilăria. Mă simțeam tristă și într-un fel pedepsită dacă se întîmpla, rareori, de altfel, ca „afară“ să nu fie nimeni.
Aveam senzația că toți copiii din lume au dispărut și că n-am mai rămas decît eu, un copil singur și stingher, printre oamenii mari. „Afară“ aveam ritualuri. Bunica Corinuței, de la parter, ne dădea mereu căni mari pline cu apă, indispensabile după jocurile ce presupuneau alergări (de fapt, cam toate). Apoi încerca să-și convingă nepoata să vină acasă. Era o tanti grasă, cu părul făcut permanent. Și începea, în grai cîntat de Ardeal: „Corinuța, hai sus!“ („sus“ însemnînd în bloc, la parter!). Corinuța, care era o copie fidelă a bunicii, cu chip de copil, îi răspundea obraznic, cu o voce groasă: „Nu vin!“ „Di ce?“, insista bunica. „D-aia, no!“ Și conversația înceta, pentru a fi reluată identic după o oră. Mamele și bunicile erau bune pentru a fi strigate de „afară“ și rugate să aducă diferite gustări, atunci cînd ni se făcea foame. Pîine unsă cu untură (n-aș mai mînca așa ceva nici să mă împuști!) sau cu dulceață de casă. Sirop cu sifon. În timpul jocului făceam pauze dese, ca să dăm o raită pînă la complexul Hermes, de peste drum, de unde veneam cu o înghețată stupidă, împachetată într-un pachet „de unt“, care ne curgea pe degete, înainte să apucăm să o mîncăm.
Spre seară, mamele și bunicile își intrau din nou în roluri, ca să ne cheme acasă. Zeci de strigăte și rugăminți insistente se auzeau de pe la ferestre și balcoane, dar răspunsul era, invariabil: „Mai stau numai cinci minute!“… Citeste tot articolul pe Dilema Veche.
Autor: Adina POPESCU | portrete din mers
