VIDEO. Cum să crești copii inteligenți emoțional este un articol ce face parte din seria „Cum să fii un om mai bun” oferită de TED, serie ce conține sfaturi utile oferite de oameni din comunitate.
Imaginează-ți că ai patru ani. Construiești un turn din cuburi și ești cu adevărat mândru de el.
În minutul următor, un alt copil vine în fugă și dă cu piciorul peste turnul tău. Ești revoltat și simți cum emoțiile te copleșesc – te simți rănit/ă, simți panică, frustrare și neputință. Chiar atunci, vine un adult.
Se apropie și se apleacă până la nivelul tău și te întreabă: „Ce s-a întâmplat?”
În ochii adultului se vede compasiune și simți cum corpul lui este calm și echilibrat. În secunda următoare toate acele emoții ies din tine: frustrare, furie, neputință.
Adultul spune: „Povestește-mi tot ce s-a întâmplat”. Nu încearcă să repare și nu îți spune: „Nu-ți face griji, poți construi altul”. Doar te lasă să simți tot ceea ce simți. Apoi își deschide brațele și tu te cuibărești la pieptul lui, inspiri adânc, te simți mai bine și te întorci apoi la reconstruirea turnului tău.
Încearcă să-ți amintești de când aveai patru ani o întâmplare care te-a înfuriat, întristat sau speriat sau nu ai înțeles ce s-a întâmplat.
Cum ți-au răspuns adulții din viața ta? Dacă ai avut noroc, ți-au oferit spațiu pentru a-ți exprima ceea ce ai simțit și ți-au ascultat grijile și durerea fără a încerca să remedieze ce s-a întâmplat.
Dar mulți dintre noi probabil au avut experiența opusă. Poate ni s-a spus „Nu fi prost” sau „Nu trebuie să plângi”. Poate chiar ai fost trimis/ă în camera ta sau la colț. Poate chiar ai fost lovit/ă pentru că ai făcut o greșeală.
Încă prețuim IQ-ul mult mai mult decât prețuim EQ.
De ce vorbesc despre copii și emoții? Am observat o creștere constantă a suferinței psihologice în rândul adulților – în Australia și în întreaga lume. Și văd această creștere a suferinței ca fiind înrădăcinată parțial în mesajele pe care le-am primit când eram copii despre cum ne exprimăm sentimentele și emoțiile.
Desigur, e ușor să dăm vina pe părinții noștri pentru ceea ce au făcut sau nu au făcut. Dar adevărata problemă este lipsa de alfabetizare emoțională în cultura noastră. Nu îi învățăm pe părinți cum să răspundă la sentimentele și emoțiile copiilor cu empatie și compasiune. De asemenea, nu predăm asta în grădinițele sau școlile noastre. Încă prețuim IQ-ul mult mai mult decât prețuim EQ.
Munca mea din ultimii 16 ani cu familii în domeniul atașamentului, traumei și conexiunii mi-a arătat că, de obicei, există trei moduri în care învățăm când suntem copii să ne confruntăm cu sentimentele și emoțiile.
S-ar putea să fi fost etichetat drept „obraznic”, „exagerat” sau „problemă” atunci când tot ceea ce făceai era să răspunzi la stimulii din mediul tău.
Prima cale este reprimarea. Poate că în copilărie ai învățat că nu era sigur să îți exprimi emoțiile și sentimentele. Poate ai fost oprit sau ți s-a spus să nu mai plângi. Sau ți s-a aruncat o privire care te făcea să te retragi și să îți reprimi emoțiile. Reprimarea face ca emoțiile copilului să rămână blocate.
Mai apoi, acele emoții pot apărea din nou în viața de adult, în anumite situații inconfortabile. Răspunsul adultului poate fi încă un pahar de vin sau ore întregi derulând feed-ul de Facebook sau chiar timp suplimentar la serviciu pentru a nu avea timp să simtă.
A doua cale este agresivitatea. În copilărie, dacă ne-am simțit neputincioși sau speriați și am crescut într-un mediu autoritar în care nu aveam o voce și nu puteam spune ce simțeam, emoțiile au fost îngropate adânc în interiorul nostru. Atunci când eram speriați sau amenințați, emoțiile aveau tendința de a ieși la iveală sub formă de agresivitate și furie. S-ar putea să fi fost etichetați ca „obraznici” sau „problemă”, când de fapt nu făceam altceva decât să răspundem la stimulii din mediu.
Apoi, ca adulți, toate acele tendințe pot apărea în comportament sub formă de agresiune. Sau pot apărea sub formă de gânduri critice aspre despre noi înșine și despre ceilalți. Sau chiar sub formă de violență.
A treia cale este exprimarea. Dacă am crescut cu o impresia că „Emoțiile sunt binevenite. Toate părțile tale sunt acceptate – părțile fericite, părțile triste, părțile vesele, părțile care sunt supărate. Nu voi încerca să le repar; O să te țin în brațe”, apoi, ca adulți, când lucrurile sunt dificile, ne luăm jurnalul și ne scriem gândurile. Sau sunăm un prieten și îi spunem: „Hei, poți să mă asculți?” Sau mergem la alergat, facem niște yoga, vorbim cu terapeutul și găsim o modalitate de a ne apleca asupra emoțiilor, le dăm voie să fie și le dăm voie să plece.
Când eram un proaspăt părinte, planul meu era să am grijă să îmi mențin copiii fericiți tot timpul. Ceea ce era absurd!
Sunt mamă a trei adolescenți frumoși. Când am devenit părinte, ca mulți dintre voi, nu aveam absolut nicio idee despre ce făceam. Când a fost vorba de înțelegerea sentimentelor și emoțiilor lor, planul meu era să am grijă să îmi mențin copiii fericiți tot timpul. Ceea ce, după cum vă puteți imagina, era absurd! Este imposibil și incredibil de obositor să încerci să menții oamenii fericiți tot timpul. Așa că am învățat că trebuie să găsesc o modalitate de a-mi ajuta copiii să își gestioneze emoțiile și, de asemenea, să creez armonie în casă.
Sunt norocoasă că înțeleg și studiez trauma și că am început să înțeleg că avem nevoie ca oameni de un loc sigur pentru a ne deschide. Avem nevoie de limite și de conținere, dar avem nevoie și de empatie și compasiune pentru acele emoții puternice care apar din interior. În loc să încerc să le rezolv problemele și să încerc să-i fac fericiți tot timpul, m-am așezat și am spus: „Povestiți-mi totul”.
Și doar am ascultat. Uneori erau lacrimi; uneori, furie sau plâns. Dar de fiecare dată singura mea treabă era să fiu acolo și să ascult.
Ceea ce am început să văd a fost dezvoltarea inteligenței emoționale la copiii mei.
De ce ne așteptăm să aibă empatie și compasiune pentru ceilalți copiii noștri dacă nu le arătăm cum să facă asta?
Într-o seară mi-am dat seama cât de puternic este acest lucru. Pregăteam cina și în același timp trebuia să predau o oră, așa că mă agitam așa cum fac majoritatea părinților.
Mă pregăteam să ies pe ușă când fiica mea cea mică, care avea cinci ani la acea vreme, a intrat în bucătărie. Părea nefericită. M-am întors către ea și i-am spus: „Iubito, crezi că ai putea să-ți reții emoțiile pentru câteva ore?” Bineînțeles, s-a uitat la mine cu expresia: „Glumești?”
În acel moment, fiica mea mijlocie, care avea atunci 10 ani, a intrat în cameră. Ea a spus: „O să-ți ascult eu sentimentele”, iar eu am spus „OK”. Așa că copilul meu de 10 ani l-a dus pe cel de 5 ani în dormitor. Mi-am propus să întârzii puțin la serviciu, trebuia să văd ce se întâmpla mai departe.
Am stat la ușa lor și l-am auzit pe copilul meu de 10 ani spunând: „Povestește-mi totul”. Iar copilul de cinci ani a început să plângă și să se plângă de toate lucrurile care se întâmplaseră la școală.
Copilul de 10 ani spunea: „Of, știu că e greu. Altceva?” Au urmat mai multe plângeri și lacrimi și chicoteli și râsete, după care au ieșit din cameră.
Mi-am văzut copilul de 10 ani și i-am spus: „Iubito, cum a fost pentru tine?” S-a uitat la mine și a spus: „Ei bine, mamă, am făcut ceea ce faci tu pentru mine”.
În acel moment, mi-am dat seama că copiii nu pot fi ceea ce nu pot vedea. Cum ne așteptăm ca ei să aibă empatie și compasiune pentru alții dacă nu le arătăm cum să facă asta? Cum ne putem aștepta să-i trateze pe ceilalți cu bunătate și respect dacă nu știu cum se simte asta în propriul lor corp?
Mă intreb:
- Cum ar fi dacă am sprijini cu adevărat părinții cu instrumente și înțelegere pentru a-și asculta cu compasiune copiii?
- Cum ar fi dacă chiar i-am ajuta pe părinți să-și înțeleagă propria copilărie, pentru a nu fi nevoiți să poarte acest bagaj emoțional și să-l pună pe umerii copiilor?
- Cum ar fi dacă am sprijini și încuraja băieții să plângă și să fie vulnerabili, iar fetele să se înfurie și să-și găsească vocea pentru a-și exprima nevoile?
- Cum ar fi dacă în loc de disciplină și pedepse, am oferi ascultare plină de compasiune și limite?
- Cum ar arăta dacă am lua toate aceste idei și le-am aplica în sistemul nostru de învățământ?
În urmă cu aproximativ 18 luni, un coleg și cu mine am creat Școala Primară Woodline. Este situată în hinterlandul Geelong, într-o fermă frumoasă, cu natură abundentă. Avem cai, găini și legume, iar filozofia școlii noastre este de a promova bunăstarea emoțională a elevilor noștri într-un mediu de învățare sigur.
Sir Ken Robinson a spus că obiectivele educației sunt de a înțelege lumea din jurul nostru și lumea din interiorul nostru. Cum ar fi dacă am prioritiza lumea plecând din interior?
Cercetările arată că atunci când copiii se simt în siguranță să învețe – ceea ce înseamnă că se simt lipsiți de judecată și critică, sunt tratați cu bunătate și respect, au autonomie asupra corpului lor și asupra învățării, li se oferă dragoste și sunt celebrați pentru unicitatea lor — sistemul lor nervos devine pe deplin operațional iar capacitatea lor de creștere și învățare crește.
Scopul nostru la Woodline este ca copiii să învețe despre lume și, de asemenea, să dezvolte abilități critice de viață, cum ar fi inteligența emoțională, mentalitatea de creștere, gândirea critică și acceptarea eșecului. De fiecare dată când eșuezi, îți dai seama: „Ah, există atât de multe opțiuni pe care încă nu le-am explorat!” Mai mult decât orice, dorim ca ei să învețe să fie cetățeni plini de compasiune ai Pământului.
Regretatul Sir Ken Robinson a spus că scopul educației este înțelegerea lumii din jurul nostru și lumea din interiorul nostru. Dar dacă am prioritiza lumea din interior? Cu siguranță, lumea din jurul nostru ar avea mult mai mult sens.
Gândiți-vă doar: cât de diferită ar putea fi lumea dacă am pune conexiunea, inima și ascultarea plină de compasiune în centrul fiecăreia dintre relațiile noastre?
Articol preluat de pe ideas.ted.com, unde a fost adaptat după o discuție TEDx Docklands. Iată înregistrarea:
