Neputinţa este o stare de bază a copilului mic, neajutorat şi dependent exclusiv de îngrijirea maternă şi parentală. Copilul mic trăieşte într-o lume mare, dominată de senzaţii ale căror sens este dezlegat de către adult. Singur, copilul este neputincios şi are adesea conştiinţa imensei sale neputinţe.
Omul la răndul său, experimentează des acest sentiment al neputinţei în faţa obstacolelor pe care le are de trecut. Acest sentiment este înlocuit prin educaţie de sentimentul competenţei, acea stare care îţi spune că eşti capabil să găseşti soluţii problemelor de care te loveşti. Pe de o parte, competenţa se câştigă prin experienţă, prin învăţarea de algoritmi de rezolvare a problemelor, dar este şi educată, în primul rând de către părinte care transmite copilului viitor adult această stare a valorii personale, stare care nu trebuie să fie străină nici părintelui.
Părintele va traduce în felul său propriu această neputinţă a copilului şi gradul ei de conştientizare. Neputinţa copilului îl pune pe părinte în relaţie directă cu propria sa neputinţă şi cu propria sa dezvoltare din copilărie. Este oare neputinţa şi necunoaşterea o stare acceptată, tolerată ca momentană sau neputinţa este trăită de către părintele adult ca pe un handicap, ca pe o lipsă, ca pe ceva ce trebuie neapărat corectat. Sunt oare adulţii din viaţa copilului toleranţi cu neputinţa acestuia sau îşi propun să treacă cât mai repede peste această etapă neplăcută?
De asemenea, părinţii se pot simţi uneori ruşinaţi de propriile neputinţe din copilărie, astfel încât, atunci când copilul lor le aduce aminte de aceasta ei transmit înapoi copilului o stare de furie, de respingere.
Citeşte şi: Copilul “Rău” sau “Neadaptat”. Ce Ascund Problemele de Comportament la Copii şi Cum Îi Putem Ajuta
Neputinţele şi limitele sunt nişte graniţe omeneşti care dacă sunt privite firesc, ne ajută să evoluăm. Neputinţa şi limita nu sunt neapărat ceva rău ci ceva la care e nevoie să ne raportăm realist şi cu umor. Vinovăţia şi furia părintelui în faţa acestor aspecte vor deveni furiile copilului, refuzurile lui. „Lasă tu că fac eu”, este deja o expresie clasică. Da, e mult mai comod să-i legi tu şireturile copilului decât să aştepţi 10 minute să încerce, dar în acelaşi timp, e bine să îi lăsăm pe copii să-şi testeze singuri cu umor şi cu acceptare propria neputinţă.
În ziua de azi, părinţii sunt implicaţi uneori prea mult în viaţa şi în dezvoltarea copilului. Deşi pare greu de înţeles, prea multă ocrotire uneori strică. Copilul are nevoie să exploreze, să încerce şi să greşească şi mai ales să aibă curaj să greşească. Atunci când părintele este non-stop lângă copil, dispus mereu să-i arate şi să-i explice, va fragmenta elanul explorator al copilului. Copiii mici nu sunt întotdeauna pregătiţi pentru explicaţii logice şi pentru a înţelege „cum trebuie” şi „cum se face”. Uneori ei vor doar să încerce şi să aibă senzaţia de a fi în acţiune. Ei învaţă încercând. În primii ani ai copilăriei, fără a fi exclusiv aşa, rolul părintelui este unul de sprijin, de însoţire, de protecţie şi de prezenţă şi mai puţin de explicaţie. A oferi prea multe explicaţii de multe ori neînţelese de copil, îl duce pe acesta într o zonă de disconfort. Să ne închipuim că noi încercăm un aparat amuzant, apăsăm nişte butoane, în timp ce cineva va veni şi ne va oferi explicaţii despre fizică şi chimie, despre funcţionarea acestora. E în regulă dacă mintea noastră este pregătită şi dornică să afle formule chimice dar total disconfortant dacă dorim doar să ne amuzăm. În această situaţie, copilul va înţelege doar că acel lucru nu mai e amuzant, că e ceva ce îi depăşeşte înţelegerea şi astfel îl va refuza.
Părintele care ştie tot este într adevăr un părinte securizant, un părinte minunat, dar care prin comparaţie poate să îl ducă pe copil într o zonă de inferioritate: „nu pot niciodată să fiu ca tata drept pentru care nici măcar nu mai încerc”. Părintele este bine să spună uneori şi „nu ştiu” sau „hai încearcă tu pentru că eu chiar nu pot”.
Vezi şi: 9 Scurtmetraje de Animaţie despre Empatie şi Fapte Bune
În acelaşi sens, de unde să ştim ce aptitudine ieşită din comun are copilul dacă noi îi oferim pe tavă rezolvări şi soluţii. Da, e adevărat, noi avem experienţa de viaţă şi ştim cum se fac lucrurile, dar copilul deţine un izvor mare de spontaneitate şi poate găsi soluţii şi rezolvări la care noi nu ne-am gândit. Creativitatea este stimulată doar dacă îi dăm ocazia să apară, dacă copilul se confruntă cu obstacole şi încearcă să găsească soluţii. Dacă îi vom oferi mereu noi soluţiile, îi va fi mult mai comod să accepte asta ca pe un dat.
Ridiculizarea soluţiilor copilului este de asemenea periculoasă. Umorul este bun în multe situaţii, putem să râdem împreună cu el, dar este periculos să râdem de un copil care încearcă şi greşeşte. El va înţelege doar că nu este suficient de bun şi se va feri să se mai pună în astfel de situaţii.
Prea multe variante sunt de asemenea angoasante. Am întâlnit cândva nişte părinţi care se plângeau de reacţia copilului lor în faţa oricărei alegeri. Ei lăsau copilului libertatea să aleagă ce haine să îmbrace, ce să mănânce, ce film să vadă, lucru care aparent este unul bun. Însă puştiul de 5 ani nu avea încă nişte criterii de selecţie şi se vedea doar aruncat într-o mare de decizii pe care pur şi simplu nu le putea lua. Un şifonier imens plin de haine, un frigider imens plin de mancare un raft imens plin de filme. Reacţia lui trăda o imensă neputinţă egală cu imensitatea lumii lui. Părinţii au început să-l ajute să găsească criterii de alegere şi i-au oferit mai puţine variante fapt care i-a uşurat bietului copil mult viaţa. Faptul că era tratat ca un om mare şi că era lăsat să aleagă, punea în acest caz o responsabilitate mult prea mare pe umerii lui.
„Nu pot”, în afara momentelor cu adevărat serioase, în care copilul merită şi este indicat să fie ajutat, trădează de fapt neîncredere în propriile forţe şi în lumea din jur. Copilul nu reuşeşte să se acordeze cu ceilalţi, să se simtă la fel cu ei. I se pare că ceilalţi fie că sunt adulţi fie că sunt alţi copii, sunt mai buni, mai capabili, mai puternici. Copilul care spune nu pot sau nu ştiu, e pur şi simplu un copil mic într-o lume mare în care lucrurile funcţionează haotic, independent de înţelegerea şi de puţinţa lui. Acestui copil nu e nevoie să i se explice cum, deşi uneori fucţionează, ci e nevoie să i se ofere instrumentul de a putea. El pur şi simplu nu se vede capabil să poată şi are nevoie să i se ofere capabilitatea că este la fel de inteligent şi de dotat ca şi ceilalţi care pot.
Citeşte şi: 5 Jocuri de Socializare Esenţiale pentru Copii de 4-6 Ani
Uneori copiii care nu sunt atenţi la şcoală nu au dezvoltată capacitatea de a fi atenţi şi de a asimila cunoştinţe sau de a trece de la o sarcină la alta. Nu pot este o neputinţă interioară nu una exterioară. De multe ori, se încearcă corectarea acesteia din exterior, din a oferi mai multe explicaţii şi soluţii fapt care nu face decât să crească şi mai mult prăpastia dintre copilul care nu poate şi ceilalţi care aparent ştiu şi pot.
Pe lângă încrederea că poţi, cel mai important lucru este să ţi permiţi să greşeşti, să nu te temi să greşeşti, să încerci şi să încerci iar, găsind mereu şi mereu soluţii de a îndrepta greşeala sau de a rezolva problema. Oamenii care au încredere în ei înşişi nu sunt nişte oameni care nu greşesc ci nişte oameni care ştiu că sunt capabili să găsească mereu soluţii sau să le inventeze dacă ele nu există încă.
Inteligența Emoțională prin Artă: 10 Activități Creative de Exprimare a Emoțiilor pentru Copii
