Ne găsim adesea în fața unui sentiment de singurătate, chiar având în jurul nostru oameni despre care putem spune deschis că intervin în viața noastră. Intrăm în relații de dependență pentru a scăpa de acest gol sufletesc, pentru a ne simți utili și pentru a dărui și împărtăși experiențele de zi cu zi, relații amoroase, de prietenie, de colegialitate, ș.a.
Creăm atașamente, legături poluate cu așteptări și motive de a rămâne în acea relație cu orice scop, fie din lipsă de resurse pentru o schimbare, fie din comoditate, iar relația de care îți e imposibil să te desprinzi este chiar aceea pe care trebuie să o mai relaxezi.
În lungul șir al relațiilor pe care un om le stabilește de-a lungul vieții, există o relație aparte, care nu poate fi concepută altfel decât ca o dependență, mai ales la începuturile ei (științele umaniste o numesc relație de simbioză). După cum se poate intui este vorba de relația mamă- copil, respectiv părinte-copil.
Din toate relațiile pe care le are o persoană, relația cu propriul copil este singura în care nevoia celuilalt de a sta în relație este în mod real vitală. În cele mai multe cazuri aceasta nevoie este atât de mare încât acaparează toate aspectele vieții părintelui, în special a mamei. Se produce o anulare a eului mamei , inclusiv în percepția celorlalți, tatăl reușind să își mențină statutul social mai bine decât mama. Astfel apropiații mamei pot fi surprinsi adesea că la aniversarea acesteia îi aduc daruri cu utilitate pentru copil, descurajând statutul de femeie al acesteia, înlocuindu-l cu cel de mama sau chiar uitându-i nevoia firească de atenție. În acest context singurul care îi acordă atenție și o face să se simtă importantă pe mamă este copilul, cel în care mama, constrânsă de diferiți factori socio-emotionali, își proiectează toate așteptările, topindu-și frustrările în confirmările și aprobările non-verbale ale bebelușului, respectiv ale copilului. În mod mai mult sau mai puțin inconstient copilului i se atribuie datoria de a asculta de parinți pentru ca acestia au investit emoțional și material în creșterea sa, ascultarea inlocuind, în mod eronat, respectul și iubirea.Citește și: 9 Idei Pentru Amenajarea Camerei Copilului in Stil Montessori
După o perioada de 2-3 ani, în care părinții s-au obișnuit și au început să se simtă comozi cu această relație de dependență, evoluția copilului îi aduce într-un alt prag critic, cel în care acesta caută independența, iar statutul părintelui de dumnezeu în ochii copilului se schimbă, centrul de interes se schimbă. În acest punct vulnerabil poziția adultului este de fapt cea care se decide: este gata să treacă pe un loc secund în atenția copilului sau încă mai are nevoie să își întărească propriul Eu, propria încredere în capacitatea de părinte? În cel din urmă caz prețul se întâmplă adesea, din cauza comodității, să fie prelungirea condiției de impotență a fiului/fiicei.
Poate nu v-ați gândit vreodată, dar copilul se simte vinovat și direct responsabil de fiecare stare a părinților (bune și rele în egală măsură). Originea acestei poziționări o găsim în egoismul ludic, din cauza căruia copilul își oferă prioritate în viața adultului; nimeni și nimic nu îl poate influența pe părinte, în afara acestui mic, dar mare om, își spune el în sinea sa. Lipsa comunicării sincere cu copilul despre originea stărilor emoționale vine să alimenteze legături emoționale confuze, pe care cel mic se străduiește să le clarifice în maniere cât mai „originale”: plâns, agresivitate, apatie, răceli ș.a.
Îți recomandăm: 5 Sfaturi pentru a Crea Povești care Reglează Comportamentul și Ajută Copilul să Scape de Timiditate, Anxietate sau Violență
Câți dintre noi suntem gata să renunțăm la o situație care ne alimentează ego-ul și ne mângâie orgoliul prin senzația de putere în fața unei persoane mai slabe?
Apar, în mod firesc (binecuvântate fie aceste intervenții), situații în care părinții nu pot sta cu copilul și sunt nevoiți să îl lase cu un străin sau să îl instituționalizeze. Conflictul interior al copilului este facil de gestionat datorită trăirii racordate la prezent a copilului, însă ce ne facem cu adulții? Reușesc ei să gestioneze ideea că s-ar putea să devina inutili în multe aspecte din viața copilului? Reușesc să gestioneze sentimentul de vinovăție și de nesiguranță născut dintr-o lipsă de control direct asupra activității și emoțiilor copilului? Pun aceste întrebări presupunând că adulții conștientizează că și ei sunt parte din schimbare, respectiv că au capacitatea de a-și observa propriile trăiri după ce li s-a atras atenția că ele există.
Nu trebuie să renunțăm la ajutorul activ pe care îl dăm copilului, ci la starea noastră interioară care ne împiedică să îl înțelegem.
(Maria Montessori)
Această lipsă de înțelegere se vede mai ușor cu ajutorul unei persoane-oglindă, care decodifică limbajul non-verbal dintre părinte și copil. Acaparați de discursul interior, părinții se autoconving că celaltalt are nevoie de o prezență continuă, ei văzându-se gata să rupă simbioza și spun acestea cu toată fermitatea, în timp ce mâinile, privirea, întreaga ființă (în afară de gânduri și vorbe) transmit speranță că poate din context se va confirma vulnerabilitatea copilului.
Tot Maria Montessori ne spune că ar fi bine să învățăm să fim smeriți în relația cu copiii, că locul nostru este la periferia existenței copilului și nu în centrul ei. Centrul este o zonă exclusivă a copilului, în care el duce dinspre periferie informații și le construiește și reconstruiește, clădindu-se pe sine.
Maria Montessori ne mai dă o mustrare: „Și dacă fii noștri vor să facă mai mult ca noi, înseamnă că nu putem fi dascălii lor; căci cine ar putea să îi învețe lucruri pe care nu le cunoaște și nici nu le bănuiește măcar?”
Poate suna crud, însă copiii se pot descurca minunat cu minimă intervenție din partea adulților, dar providența i-a responsabilizat pe cei mici să se lase crescuți de adulți.
Articol scris de Psiholog Nicoleta Gavrila, Educator la Gradinita Montessori Edu.
