Joaca este un lucru serios! Copilul învaţă enorm de multe lucruri prin joacă. Dezvoltarea creierului depinde de volumul, calitatea şi tipul de joacă de care copilul are parte. Joaca de-a spectatorul, joaca ritualică, joaca imaginativă, toate joacă un rol esenţial.
Joaca dură care implică rostogoliri este un mediu de învăţare foarte bun pentru noi toţi. Copiii de grădiniţă, de exemplu, ar trebui lăsaţi să se arunce, să lovească, să fluiere, să ţipe, să fie haotici, şi să îşi dezvolte prin asta o modalitate de reglare a emoţiilor. Multe din produsele sociale secundare — cognitive, emoţionale şi fizice — vin ca o parte din această joacă.
Stuart Brown spune că umorul, jocurile, tachinările, flirtul și fanteziile sunt mai mult decât distracție. Joaca în copilărie ne ajută să devenim adulți fericiți și deștepți. Continuând joaca putem deveni mai deștepți la orice vârstă.
În lumea animală, dacă iei şobolanii, aceştia sunt programaţi să se joace într-o perioadă anume din primii lor ani de viaţă. Dacă le opreşti joaca ei chiţcăie, se luptă, se înţeapă, asta face parte din joaca lor. Dacă opreşti acest comportament la unul din grupurile cu care faci experimente, şi permiţi acest comportament în alt grup cu care experimentezi. Apoi le prezinţi acestor şobolani o zgardă saturată de miros de pisică, ei sunt programaţi să fugă şi să se ascundă. Inteligent — nu vor să fie omorâţi de pisică. Şi ce se întâmplă? Ambii se ascund. Cei care nu s-au jucat nu mai ies — şi mor. Jucătorii explorează încet mediul, şi încep din nou să testeze terenul. Asta îmi spune, cel puţin în cazul şobolanilor — şi cred că au acelaşi tip de neurotransmiţători ca şi noi şi o arhitectură corticală asemănătoare — că joaca poate fi destul de importantă pentru supravieţuirea noastră.
