SCAUNELE de Eugène Ionesco
Cu: Oana Pellea, Răzvan Vasilescu şi Radu Pocovnicu
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Diana Ruxandra Ion
Felix Alexa: „Scaunele” – poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Cinism salvator.”
George Banu: Doi mari actori, Oana Pellea si Razvan Vasilescu, refac gesturi, vorbesc, se apropie unul de altul fara a putea niciodata gasi adevaratul leac la boala vidului care-i macina. N-au ramas decit doi, si totusi cit de disperat de singuri sunt. Felix Alexa refuzind orice metaforizare „metafizica” acumuleaza tentativele de comunicare ce, iremediabil, sfirsesc prin acelasi esec. Ceea ce pare inceput de dialog, la capat, mereu, se termina in izolare. Aici personajele lui Ionescu nu sunt resemnate, ci apar mai degraba ca niste combatanti invinsi. Obsesiv si fara succes, ei incearca sa-si depaseasca conditia – si de aceea destinul final le e mai dureros ca oriunde. Lupta e reluata, dar infringerea, iremediabil ii asteapta. „Incercati inca odata, esuati mereu” – sfat formulat de marele om de teatru Peter Stein. E ceea ce cu incandescenta pune in scena Felix Alexa.
„Scaunele” sale vorbesc despre acest optimism infrint, despre o speranta la infinit anulata. Ionesco ii scria lui Cioran: „Ce ciudat tu esti vesel si scrii texte triste, eu sunt trist si scriu piese vesele”. Paradox cu care se confrunta „Scaunele” lui Alexa.
