La Povestea de Duminică Seara #109 te invităm să citești povestea pentru copii Fata din soc (eng. The Little Elder-Tree Mother), de Hans Christian Andersen, apărută pentru prima dată în 1845.
O călătorie imaginară în trecut, prilejuită de o nuntă de aur, alături de Mătușica din Soc căreia unii îi spun driadă, dar al cărui nume adevărat este Amintirea.
– Ce frumos a fost! a zis băiețașul. Mamă, am fost în țările calde!
– Cred și eu! a spus mama. După ce bei două cești de ceai de soc ajungi repede în țările calde. Și l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.
ζ ♠ ζ
–
Fata din soc
de Hans Christian Andersen
Era odată un băiețaș care a răcit; se jucase pe afară și se udase pe picioare, dar nimeni nu pricepea cum și unde, fiindcă pe jos era uscat și nu ploua.
Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat și a prins samovarul, ca să-i facă o ceașcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzește. Chiar atunci a venit și bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiș; n-avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii și știa o mulțime de povești și era o plăcere să-l asculți.
– Acuma să bei ceaiul, a spus băiețașului mama, și după aceea poate că ai s-auzi o poveste.
– Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis bătrânul. Dar unde s-a udat pe picioare băiatul? a întrebat el.
– Nu știu și nu înțeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.
– Îmi spui o poveste? a întrebat băiețașul.
– Ți-oi spune, dar mai întâi vreau să știu ceva; poți tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i școala?
– Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca s-ajungă până la glezne trebuie să mă duc unde-i mai adânc.
Citește și: Roua dimineții și prietenii săi. Poveste de Claudia Groza Lazăr
– Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ți spun o poveste, dar nu mai știu nici una nouă.
– Fă una acuma, a spus băiețașul. Mama zice că dumneata poți să faci o poveste din orice și știi povești despre toate lucrurile din lume.
– Da, dar poveștile făcute așa nu-s mare lucru. Poveștile frumoase vin singure și-mi bat în frunte și-mi spun: „Uite că am sosit!”
– Acuma nu bate nici una? a întrebat băiețașul.
Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic și a turnat apa clocotită.
– Spune-mi o poveste.
– Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi și nu vor să vie decât atunci când au ele poftă! Da’ ia stai puțin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic!
Băiețașul s-a uitat la ceainic și deodată capacul a început să se ridice și s-a ridicat tot mai tare și din ceainic au ieșit florile de soc, albe și proaspete, și și-au întins în toate părțile crenguțele.
Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg și crengile lui se întindeau până deasupra patului și dădeau perdeluțele patului într-o parte. În mijlocul copăcelului, pe o creangă, ședea o băbuță cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca și frunzele socului și tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluși bine dacă era stofă sau chiar frunze și flori.
– Cum o cheamă? a întrebat băiețașul.
– Romanii și grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai știm ce înseamnă asta. La țară i se zice mătușica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Și acum uită-te la copac și ascultă.
„Tot așa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuțe sărmane. La umbra lui ședeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân și cu nevastă-sa bătrână, bătrână și ea. Erau străbunici acuma și în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-și aduceau bine aminte ziua. Mătușica din soc ședea în copac și era tot așa de bucuroasă ca și ei.
– Eu știu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată.
– Îți aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii și ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină și am înfipt în pământ o mulțime de crenguțe.
– Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguțele și una din ele s-a prins; era o crenguță de soc și a crescut mare și s-a făcut socul sub care stăm noi acuma.
– Da, spuse el; și colo în colț era o putină cu apă și eu făcusem o corabie din scândurele și îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult și am plecat și eu pe mare cu o corabie adevărată!
– Da, dar mai întâi am fost amândoi la școală, spuse bătrâna. Și ne suiam ținându-ne de mână în turn și ne uitam la corăbiile cele mari.
– Da, și după aceea am plecat și eu și am umblat câțiva ani prin lume.
– Da, și cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit și ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea și nu m-am uitat de unde bate vântul și dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Și într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam și eu dusesem căldarea cu gunoi și stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poștașul, s-a oprit și mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede și am început s-o citesc. De bucurie și râdeam și plângeam! Scriai acolo că ești prin țările calde, pe unde crește cafeaua. Ce țări minunate trebuie să fie! Și mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare și eu citeam și stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc…
– Da, și i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…
– De unde să știu că tu erai? Veniseși odată cu scrisoarea și erai așa de chipeș și de frumos, așa cum ești și acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă și o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, și ce vreme păcătoasă era și cum mai ploua!
VIDEO. 10 Animații Nominalizate la Oscar 2019 – Academy Awards #91
– Și după aceea ne-am luat, spuse el. Ți-aduci aminte? Și pe urmă a venit băiatul cel dintâi și după el Maria și Iacob și Petru și Ion și Cristian!
– Da, și toți au crescut și s-au făcut mari și toți vrednici.
– Și copiii lor au avut și ei copii, spuse bătrânul matelot, și acuma vedem pe copiii copiilor noștri.
– Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?
– Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătușica din soc și și-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i firitisească. S-au uitat unul la altul și s-au luat de mână, ca pe vremuri. Și după aceea au venit copiii și nepoții, fiindcă ei știau că azi e nunta de aur și îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineață, dar bătrânii uitaseră. Ei își aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă și soarele care tocmai scăpăta spre asfințit îi bătea pe bătrâni drept în față și amândoi erau roșii la obraz.
Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor și le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiți. Și mătușica din soc a dat din cap în copac și a strigat și ea cu ceilalți laolaltă: Ura!”
– D-apoi asta n-a fost poveste, a spus băiețașul care ascultase.
– Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătușica din soc.
– Nu, n-a fost poveste, a spus mătușica; acuma vine povestea. Poveștile cele mai minunate ies din viața de toate zilele, uite așa cum a ieșit copăcelul meu din ceainic.
Și l-a ridicat pe băiețaș din pat și l-a luat în brațe și ramurile socului s-au boltit deasupra lor, așa că ei erau acuma ca într-un boschet și copacul și-a luat zborul și i-a dus departe.
Citește și: Mami, Nu Pot! Soluţii pentru a Ajuta Copilul să Treacă de la Neputinţă la Încredere
Mătușica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiță drăgălașă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră și hainele mătușicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc și în părul ei galben și cârlionțat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaștri. O! Era atât de gingașă fetița! S-au sărutat și acuma erau amândoi de-o vârstă și aveau aceleași bucurii.
